Lecţia olandeză
Acum ceva timp, un președinte al Ucrainei, rusofil de felul lui, a refuzat apropierea de Uniunea Europeană și a înghețat negocierile pentru un acord de asociere (care nu promitea defel vreo viitoare aderare). Kievul s-a răsculat. Au urmat lupte de stradă, au murit oameni. Pe baricadele manifestanților se arbora steagul albastru cu stele galbene. Președintele a fugit. Puterea a fost preluată de pro-occidentali. Era prima oară cînd se murea în numele aderării la setul de valori numit Uniunea Europeană și se refuza tot ceea ce a însemnat trecutul sovietic, puterea rusească, democrația controlată cu voie de la partidul unic.
Acum cîteva luni, aparent din senin, un obscur site olandez care promovează ideile de extremă dreaptă a început să strîngă semnături pentru organizarea unui referendum prin care Parlamentul național să fie obligat să revoteze acordul de asociere cu Ucraina (repet: un acord care nu promite în nici un fel o viitoare aderare). Au colectat 400.000 de semnături și s-a organizat consultarea populară. Democrație directă în toată regula. Rezultatul: peste 60% din olandezi au refuzat acordul. Prezența la vot a fost de peste 30%, astfel încît Parlamentul Olandei va fi nevoit să rediscute respectivul act (el fusese aprobat fără nici o problemă cu ceva timp înainte).
Vă închipuiți cum au primit vestea cei care și-au riscat viața la Kiev, sub steagul Europei? Vă imaginați zîmbetul de pe fața lui Vladimir Putin? Dar avîntul lui Nigel Farage și al partizanilor săi din tabăra Brexitului? Puternic trebuie să ne fie exercițiul de imaginație pentru a ne închipui cum va arăta Uniunea însăși, de azi într-un an.
Ceea ce s-a petrecut în Olanda va crea un efect de contaminare. Polonia și Ungaria au deja la putere partide care nu se sfiesc să ceară diluarea mandatului Comisiei. În Franța, doamna Le Pen șade confortabil în sondaje și utilizează eficient milioanele de euro de la ruși. Spaniolii, bulgarii, grecii, finlandezii, belgienii, nemții au fiecare cel puțin cîte un partid antisistem care jubilează după votul olandezilor și simte vînt din pupa. Fie ele de dreapta, fie de stînga, toate împărtășesc o simpatie defel simulată pentru Putin, manifestă înțelegere pentru interesele Rusiei în Europa, critică vehement ceea ce ei numesc „UE a corporațiilor“ și nu se sfiesc să critice democrația clasică, liberală, ca fiind „depășită și coruptă“. Dacă adăugăm tabloului și neliniștea creată de valul de imigrație dinspre Irak, Libia, Afganistan și Siria, avem motive suplimentare de pesimism.
Între timp, Comisia nu doar șade, dar și cugetă. În continuare, comunică așa cum știe: despre fonduri structurale, mecanisme complicate de monitorizare și schimbările climatice. Cum ar fi, trolilor de forum ai rușilor, Comisia le răspunde cu broșuri despre fondurile de coeziune. În continuare, bugetele de comunicare internă (adică în statele membre) sînt reduse deoarece se consideră că (nu‑i așa?) Uniunea este suficient de cunoscută și nu mai are nevoie de explicații suplimentare. À la guerre comme à la guerre, se zice. Numai că instituțiile europene (măcinate de disensiunile dintre statele membre) nu și-au dat încă seama că sînt în plin război informațional. Mai grav, se poate să ne aflăm în stupida situație în care un sistem creat pentru vremi de pace nu este adaptat timpurilor. De aceea, zic că soluția problemei (adică salvgardarea democrațiilor și a Uniunii, așa cum le știm azi) nu poate fi găsită, deocamdată, decît la nivelul statelor membre.
În România, încă nu avem un partid antisistem definit ca atare, în mainstream. Unii vor spune că apetitul național pentru atari mișcări s-a consumat odată cu PRM sau PP-DD. În plus, euro-entuziasmul românesc se menține (încă) la cote fruntașe în clasamente (chiar dacă, zic eu, în ciuda interesului național imediat). Numai că tocmai ce văzurăm la Sinaia o reuniune europeană de profil, iar noua lege a partidelor deschide ușa larg pentru mișcări de nișă, aparent inofensive. Întocmai site-ului care a creat dandanaua. Eu nu m-aș relaxa prea tare, privind la lecția olandeză.