Lecţia lui Ahmadinejad

8 octombrie 2007   PE CE LUME TRĂIM

Operaţiunea de captare a sufletelor occidentale de către islamiştii radicali, despre care am vorbit aici acum cîteva săptămîni comentînd o substanţială "ieşire în presă" a lui Osama Bin Laden, a continuat cu apariţia la prestigioasa Columbia University din New York a lui Mahmoud Ahmadinejad, preşedintele Iranului. Spre deosebire de mesajele lui Bin Laden, care sînt mici conferinţe înregistrate în locuri necunoscute şi, apoi, difuzate, Ahmadinejad a avut în faţă o audienţă vie, formată, mai ales, din profesori şi studenţi. Ahmadinejad a fost pus în situaţia de a răspunde întrebărilor, ceea ce îi irită pe dictatori, după cum arată experienţa. În spaţiul cultural european - clădit pe o filosofie a "mirării", pe un spirit întrebător - nu există altă cale pentru a ajunge la adevăr. La noi, se întreabă. Şi tocmai sesiunea de întrebări de după discurs a fisurat operaţiunea de captatio a lui Ahmadinejad. Totuşi, omul a încercat şi, o spun cu oarecare teamă, nu a fost departe de reuşită. Iar data viitoare, sînt convins, va fi şi mai bun. Ahmadinejad a venit în faţa studenţilor şi profesorilor de la Columbia cu două idei principale, în fapt două abile manevre retorice, dovedind că ştie ceva despre spiritul asistenţei. Prima, să niveleze diferenţele dintre el şi auditoriu. "Şi eu sînt profesor" - a repetat adesea liderul iranian. "Conduc doctorate şi predau o dată pe săptămînă" - a spus la un moment dat. Apoi, a continuat spunînd că studenţii iranieni sînt la fel ca aceia din Statele Unite şi i-a invitat pe americani să meargă liber în orice universitate iraniană. Abilă manevră retorică, pentru că, se ştie, sufletul intelectualului vestic este atît de sensibil la descoperirea asemănărilor dintre el şi un "celălalt" venit din altă cultură. Nimic nu îl emoţionează mai mult pe occidentalul bine educat decît să descopere cît de mult seamănă cu cineva din altă parte a lumii. Este consecinţa firească a sentimentului de culpă pe care instrucţia umanistă îl produce asupra omului de rasă caucaziană provenit din interiorul spaţiului creştin. Tot ceea ce, vreme de secole, a constituit depozitul de motive de preeminenţă a Europei în faţa lumii non-europene (şi admit că, în parte, acest depozit conţinea idioţenii) s-a convertit, de o sută de ani încoace, într-o povară morală care menţine vie o vinovăţie istorică. Aşadar, este o datorie morală pentru intelectualul european să convingă şi să se lase convins că diferenţele nu există sau că, dacă există, nu sînt bariere. Cum îndeplinirea datoriei morale produce satisfacţie, după cum ne învaţă o linie maiestuoasă de gîndire europeană, de la stoici la Kant, orice discurs al unui non-european în care se marchează asemănările şi se propune solidaritate va produce plăcere auditoriului intelectual european. A doua manevră abilă a fost mesajul de pacifist. Într-o Americă devastată politic şi moral de eşecul din Irak, o Americă în care, oricum, rana Vietnam nu se cicatrizase încă, să vii în faţa mediului liberal universitar cu un mesaj pacifist este cel mai bun lucru. Mai mult, să arăţi că establishment-ul politic al momentului minte cînd te califică drept agresiv, în realitate tu fiind paşnic, asigură succesul oricărui paria internaţional. Preşedintele Bush spune că vrem război, dar noi nu vrem - iată ceea ce intelectualitatea liberală americană aproape că aşteaptă să audă. Şi Ahmadinejad a dat din plin auditoriului de la Columbia tocmai acest mesaj. Însă, întreaga construcţie retorică a preşedintelui iranian şi-a pierdut doza de persuasiune la momentul întrebărilor. Întrebat fiind de ce Iranul execută homosexualii, Ahmadinejad a răspuns că pedeapsa cu moartea este acceptabilă în cazul infracţiunilor foarte grave, precum traficul de droguri (care distruge tineretul în Iran aşa cum îl distruge şi în America) sau al infracţiunilor de violenţă. "Şi voi aveţi pedeapsa cu moartea", a spus Ahmadinejad făcînd prima, mică, gafă - căci mediile liberale americane, cum se ştie, se opun vehement acestui tratament penal. Dar întrebarea nu s-a referit la infracţiuni, ci la homosexuali - a insistat moderatorul. Iar Ahmadinejad a răspuns: "În Iran nu există homosexuali ca aici, la voi". Acesta a fost momentul în care iranianul a pierdut mica sa bătălie. Firesc, răspunsul său a fost întîmpinat cu rîsete. Apoi, o altă întrebare s-a referit direct la declaraţia lui Ahmadinejad conform căreia Iranul doreşte ştergerea de pe hartă a Israelului. "Este adevărat că asta doriţi?" Preşedintele a ocolit răspunsul şi, cînd moderatorul a insistat din nou, a replicat: "Îmi puneţi o întrebare şi vreţi să răspund într-un anume fel, ceea ce nu e conform spiritului academic". Aici, iarăşi, Ahmadinejad a pierdut. De asemenea, discursul său excesiv de religios a supărat urechile academice americane. Altfel, nimeni nu a avut ce obiecta la diatribele lui împotriva "imperialismului" şi pot să-mi închipui că fraze de genul "Dacă ţara voastră are dreptul la un program nuclear, a mea de ce să nu aibă?" au putut găsi un ecou pozitiv în multe conştiinţe americane. Una peste alta, operaţiunea lui Ahmadinejad de a cîştiga de partea sa un segment important al intelectualităţii americane a eşuat. Pentru moment. Nu mă îndoiesc că abilul şi charismaticul lider iranian va învăţa din lecţia aceasta. Următoarea sa apariţie în faţa unui auditoriu occidental, oriunde şi oricînd va fi, îl va găsi mai bine pregătit. Va şti mai multe despre "punctele delicate" ale sufletului occidental şi va puncta chiar acolo, evitînd, totodată, cu mai multă măiestrie gafele care îi minează mesajul. Problema este că, în acest război cultural, noi nu prea avem ce trimite în inima Islamului. Liderii noştri sînt produse de eprubetă ale unei birocraţii plictisitoare, iar mesajul democratic este greu de transmis în mediile culturale non-europene, fondate pe inegalitate. În plus, cînd ne pornim să o facem, o facem prost, căci ne imaginăm că o combinaţie ideală între forţa armatelor noastre şi banii noştri poate democratiza lumea largă. Greşim. Şi nu dăm semne că ne-am opri din persistenţa în această greşeală.

Mai multe