Latinizarea Americii

22 iunie 2016   PE CE LUME TRĂIM

„Ar mai fi America cea pe care o ştim astăzi dacă, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ar fi fost colonizată nu de protestanţii britanici, ci de francezi, de spanioli sau de portughezi? Răspunsul este negativ. Nu ar mai fi fost America; ar fi fost Québec, Mexic sau Brazilia.“ Nu săriţi în sus, vă rog! Nu-l înjuraţi pe Donald Trump, că nu el a spus aceste vorbe. De fapt, este foarte puţin probabil ca Trump să le fi aflat, pentru că ele se găsesc într-o carte şi, ştie toată lumea, miliardarul nu prea practică lectura. Această observaţie îi aparţine lui Samuel Huntington, unul dintre cei mai importanţi specialişti în ştiinţe politice ai lumii de la cumpăna dintre milenii. Şi nu vă repeziţi să-l acuzaţi de „suprematism WASP“ sau să-i aplicaţi cu sete etichete dintre cele cu care stînga jonglează voioasă. Cînd a trăit şi el în viaţa lui, în general universitară, momentul angajării politice, a făcut-o lucrînd în administraţia Carter. Omul nu era o fiară conservatoare. În plus, vorbele lui au şi autoritatea cuiva care a avut dreptate într-una dintre cele mai faimoase polemici ale postmodernităţii – diagnoza corectă a lumii postcomuniste s-a dovedit a fi „ciocnirea civilizaţiilor“ şi nu „sfîrşitul istoriei“, victoria deplină a liberalismului occidental.

Huntington face această observaţie într-una dintre cele mai puternice cărţi ale sale, intitulată Cine sîntem noi? Provocările la adresa identităţii naţionale americane, apărută în 2004. Ideea fundamentală a lui Huntington, subtil şi nuanţat demonstrată în carte, este că America a reuşit să devină superputerea democratică pe care o ştim pentru că a fost fondată de emigranţii protestanţi britanici cu voinţa libertăţii şi prosperităţii. Atîta timp cît această „amprentă ADN“ a continuat să lucreze în fibra americană, ţara a mers pe direcţia ştiută în istorie. Huntington spune, însă, că lucrurile se vor modifica în momentul în care această cultură a albilor protestanţi va înceta să mai fie predominantă. Precizez imediat că nu este vorba despre o predominanţă rasială – albii nu mai sînt de mult timp majoritari în America, suma celorlalte rase copleşind de multe generaţii numărul celor numiţi „caucazieni“. Este vorba despre valorile şi spiritul ţării, la care au aderat masiv, entuziast chiar, şi africanii, şi asiaticii, şi sud-americanii latino, odată ce au emigrat în Statele Unite. America a fost mereu o ţară de emigranţi, dar coeziunea şi performanţa ei se datorează faptului că toţi cei ajunşi acolo, indiferent din ce parte a lumii veneau, credeau în proiectul american al vieţii lor ca într-un soi de renaştere personală. Emigranţii veneau în America anume ca să lase departe viaţa lor din ţările de naştere şi să adere la un alt fel de viaţă, total diferit de ceea ce puteau avea acasă. Iar acest spirit american este cel fondat de albii protestanţi. Huntington spune că, în momentul în care emigranţii vor vrea să se simtă în America doar într-o versiune mai prosperă a ţării lor şi vor abandona, în consecinţă, adaptarea la „ideea americană“, America va înceta să mai fie ceea ce ştim toţi că este. Primul semn că America se transformă în altceva (poate mai bun, poate mai rău, doar Dumnezeu ştie, dar pînă la sfîrşitul vieţii generaţiei mele va fi cu totul altfel decît o ştim, cu siguranţă) este declinul dominaţiei limbii engleze. Însă Huntington vede începutul procesului de diluare a identităţii Americii încă în anii 1960, cînd globalizarea s-a accelerat pentru prima dată în istorie, cînd presiunile grupurilor civice asupra statului american au devenit foarte eficiente, cînd politicienii au început să gîndească în termenii voturilor grupurilor sociale, cînd au apărut germenii discriminării pozitive, ca o reacţie cu totul nepotrivită, dar pe deplin explicabilă, la discriminarea negativă. Mai apoi, prăbuşirea comunismului a accelerat acest proces. Relaxarea societăţii americane în anii 1990 (adevărată epocă roz a Americii) a dus neîndoielnic la o sporire a procesului de diluare a rigorilor spiritului protestant care a întemeiat America.

În termeni huntingtonieni, s-ar spune că predicţiile lui cu privire la viitorul ţării sale constituie scenariul particularizat la scara Statelor Unite al marii ciocniri a civilizaţiilor. În America se vor ciocni civilizaţia alb-protestantă (caracterizată prin individualism şi competiţie, voinţa de prosperitate şi respectul pentru şcoală, exerciţiul agregării civice în scop caritabil şi în scopul apărării fiecăruia dintre membrii comunităţii, iniţiativă şi încredere, libertate în raport cu statul şi proprietate privată) cu civilizaţia mexican-catolică (cultivarea neîncrederii în cei din afara familiei, lipsa de iniţiativă şi ambiţie, ridicarea sărăciei la rang de condiţie a mîntuirii, lipsa de apetenţă pentru şcoală şi cunoaştere, creşterea dependenţei de stat în privinţa unei palete tot mai largi de servicii). Cînd cea de a doua o va covîrşi pe prima, America va înceta să mai fie ceea ce este.

Aş pune competiţia electorală dintre Donald Trump şi Hillary Clinton în termenii acestei idei a lui Huntington. Mi se pare că societatea americană a ajuns să conştientizeze schimbarea fundamentelor propriei civilizaţii. Intuiesc că aproape de Trump vin cei care sînt speriaţi de o atare schimbare. Dimpotrivă, alături de Clinton vin cei care o socotesc benignă, de nu chiar binevenită. Indiferent de rezultatul alegerilor, schimbarea în sensul expus de Huntington se va produce mai devreme sau mai tîrziu, grăbită sau întîrziată, înţelept administrată ori inadecvat tratată. Creşterea uimitoare a vitezei comunicării face ca emigranţii din America să fie permanent aproape de cei de acasă. Astfel, disponibilitatea lor de a se americaniza se reduce mult, făcînd din americanism o alcătuire tot mai flască, mai irelevantă. Să nu cădem, însă, pradă seducţiei noului. Viitorul nu este cu necesitate mai bun decît trecutul. Nu orice schimbare este în bine. Lumea are, încă, mare nevoie de această Americă şi, de i-ar lipsi, mult mai greu i-ar fi.

Mai multe