Lacrimi de preşedinte

Li se cere oamenilor politici să fie inteligenţi, cinstiţi, să fie buni oratori, dar să poarte conversaţii particulare fireşti, să fie preocupaţi de soarta ţării şi de a fiecărui cetăţean în parte. Ar mai fi cîteva calităţi necesare şi cîteva defecte de evitat... Dar recent a venit vorba despre lacrimile oamenilor politici. Nu sînt puţini cei care au scris că, stăpînindu-şi, în public, un hohot de plîns, Hillary Clinton, candidată la nominalizarea de către Partidul Democrat pentru candidatura la preşedinţia Statelor Unite, a cîştigat de partea ei electoratul feminin şi a schimbat procentajul din New Hampshire în alegerile preliminare. "Am văzut de-a lungul anilor figuri politice masculine rămînînd preşedinţi după ce au plîns în hohote. Oamenii ştiu că eu pot să iau decizii. Dar vreau să ştie că sînt un om adevărat" (o declaraţie a doamnei Clinton dată postului TV Fox News). Nu au fost puţini cei care s-au întrebat dacă lacrimile lui Hillary au fost spontane sau doar o indicaţie a consilierilor de imagine. Soţul ei, Bill, folosea lacrimile într-un mod mai economicos: cînd situaţia o cerea (şi o cerea destul de des) prevenea scurgerea lichidă din ochi muşcîndu-şi uşor buza de jos. În viaţa publică americană, "primul care a folosit lacrimile pentru a-şi crea un avantaj politic a fost Nixon: în anii ’50, implicat într-un scandal de finanţare ocultă a partidului, s-a referit la Ťtaiorul republican» purtat de soţia lui, a declarat că el personal are gusturi simple, îl iubeşte pe cîinele lui, Chekers, şi a început brusc să plîngă, în faţa a milioane de telespectatori" (Le Monde, 19 ianuarie 2008). Între timp, lucrurile au evoluat şi oamenii politici avansează expunîndu-şi esenţa umană, latura prin care seamănă cu toată lumea. Sociologii susţin că este o formă nouă de realpolitik în epoca Internetului, dar în acelaşi timp ei cred că aceste cedări emoţionale decredibilizează discursul politic. Corespondenţă BBC de la Washington: "Într-un cenaclu gigantic votăm pentru genul literar preferat: baladele lui Barack, haiku-urile lui Huckabee, rap-ul lui Rudy Giuliani, monoloagele eroice ale lui Hillary. Aveţi de unde alege". Înaintea unei decizii de mare răspundere, cum ar fi apăsarea pe butonul nuclear, am putea să ni-l imaginăm pe viitorul preşedinte american lăcrimînd. (M. B.)