La mormîntul jurnalismului – sau cum a devenit requiemul o manea de jale

11 decembrie 2014   PE CE LUME TRĂIM

Prin anii ’80, auzisem zvonul că Leon Kalustian, unul dintre cei mai străluciţi gazetari interbelici, trecut prin temniţele comuniste şi recuperat de A. Păunescu la Flacăra, în vremea mincinoasei deschideri, îşi scrie memoriile sub titlul Requiem la o meserie care nu mai există. Nu am văzut niciodată această carte, poate că nici nu există, poate că zvonul nu era adevărat, dar titlul mi-a rămas în minte. Era, evident, vorba despre meseria de gazetar. 

În România comunistă, meseria de gazetar/ziarist nu mai exista. Regimul o făcuse imposibilă pentru că suprimase principiile de bază ale existenţei ei. Mai întîi, în presa comunistă nu puteai fi echilibrat. Efortul de a fi obiectiv, care nu reuşeşte niciodată, dar merită întotdeauna făcut, era pur şi simplu imposibil. Ziaristul nu se putea situa decît „pe poziţii de clasă“. În concret, asta însemna că regula după care jurnalistul ascultă toate părţile implicate în ceea ce relatează şi le dă, egal, expunere în produsul său jurnalistic nu mai putea fi respectată. Dacă aveai de înfierat un chiabur în anii ’50, un burghez-intelectual în anii ’60, un tînăr hippie în anii ’70 sau un petiţionar la Europa Liberă în anii ’80, cum adică să-i dai cuvîntul să-şi spună punctul de vedere? Îl executai fără să-l vezi măcar la faţă, dacă aşa se cerea. Apoi, regula verificării din trei surse, la rîndul ei, nu mai putea fi aplicată. Dacă îţi spunea Partidul ce să scrii, cum adică să verifici din trei surse? În afara Partidului, nu mai exista nici o altă sursă, punct. Inutil să adaug, principiul libertăţii editoriale era cu totul suprimat – nu e cazul, în această privinţă, să mai explic ceva, doar ştim cum stăteam cu libertăţile în general pe vremea aceea. De fapt, partidul comunist, care se identifica perfect cu statul, considera deschis că ziariştii sînt propagandişti, iar ziarele, Televiziunea, Radio-ul sînt instrumente de propagandă. Înainte de 1990, ziariştii erau salariaţi ai statului şi ai partidului deopotrivă. Ucis de comunism, jurnalismul murise eroic şi merita un requiem, iar Leon Kalustian era unul dintre cei mai potriviţi oameni să-l scrie.

Kalustian a murit în ianuarie 1990 şi nu a mai apucat să vadă forma bizară în care a renăscut şi a murit din nou jurnalismul românesc, eliberat de cenzura de stat. Oricum, mai potrivită pentru moartea cea de-a doua a jurnalismului românesc este o manea. Un requiem ar fi o bizarerie.

După ce a căzut dictatura şi s-a isprăvit atît cu cenzura ideologică, cît şi cu monopolul asupra mijloacelor media, ai fi zis că toate condiţiile libertăţii specifice jurnalismului sînt asigurate. Şi totuşi, impresia pe care presa românească o lasă este foarte proastă. Persistă impresia generală că structurile de presă sînt, de fapt, structuri de propagandă. Unele sînt discret specializate în şantaj – este, după cum se ştie, o bună sursă de venit. În sfîrşit, mai sînt şi organizaţii media fie anume construite, fie oricînd dispuse să fie „măciuca“ unuia sau altuia, cu mercurial. Singurul lucru bun care se poate sublinia despre presa românească, la 25 de ani după căderea comunismului, este diversitatea ei. Pe taraba media a zilelor noastre găseşti – slavă Domnului! – orice. Spun bine „slavă Domnului!“ pentru că această diversitate o – şi ne –salvează, de fapt. Credibilitatea de care se bucură presa, mică sau mare, după cum citeşte fiecare sondajele şi rating-urile, vine din faptul că dezvăluie mereu porcăriile neprietenilor patronului şi, însumate, aceste dezvăluiri tind să spună tot adevărul, pentru că suma neprietenilor tuturor patronilor de presă este chiar societatea politică şi de afaceri românească. 

În momentul în care presa a încetat să mai fie o afacere profitabilă în cel mai cinstit sens al cuvîntului, a dispărut şi independenţa ei. Dacă presa ar putea exista exclusiv prin vînzarea produselor ei specifice, atunci ea ar fi ferită de influenţe, fără a fi ferită, desigur, de pasiuni ori de greşeli. Însă, cînd presa a fost îngenuncheată complet din punct de vedere financiar şi, pentru a supravieţui, a început să aibă nevoie şi de bani pe care nu ea îi produce, independenţa ei s-a încheiat. Sigur, şi calitatea profesională a ziariştilor a scăzut mult. Mai toţi se exprimă greu, au vaste lacune de cultură generală şi vădesc o incapacitate consistentă de a înţelege subiecte mai complexe. Ceea ce nu-i împiedică deloc să le abordeze curajos. Peste acest peisaj mai vin şi căderile vedetelor genului. Unele direct penale, altele direct nervoase. Adaug şi confuzia privitoare la limitele jurnalismului. Este trist, dar şi comic să vezi cum apărătorii breslei nu ştiu lucrul elementar că nu tot ce apare într-un ziar este jurnalism, după cum nu tot ce apare la televizor este jurnalism. Oameni care nu sînt jurnalişti şi nu fac jurnalism (cel mai la îndemînă exemplu îmi sînt eu însumi) se trezesc acuzaţi de procurorii morali ai presei că au maculat onoarea profesiei. Doar că nu e profesia mea! N-am practicat-o niciodată. În raport cu presa, sînt un consumator, şi-atît. Ca orice consumator, îmi spun şi eu părerea cu privire la ceea ce consum, din cînd în cînd. Eu nu sînt jurnalist şi nici unul dintre textele mele publicate în presă, în ultimii 20 de ani, nu este, nu şi-a propus să fie o mostră de jurnalism. E ca şi cum un mare chirurg, decis să apere onoarea breslei, se repede la un croitor că nu mînuieşte foarfecele cum scrie la carte. Sigur că şi chirurgul, şi croitorul se servesc, la un moment dat, în îndeletnicirile lor, de foarfece. Dar asta nu înseamnă deloc că fac aceeaşi meserie. Şi cînd te gîndeşti că aceste reproşuri vin de la directorii de opinie ai breslei, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva degringolada din mintea lor întreţine degringolada din meseria lor. 

Cum ziceam, jurnalismul românesc a murit o moarte care merită manele, şi nu requiem. Nu mă îndoiesc că va renaşte din nou şi va trăi o altfel de viaţă, cu tot cu maneliştii distruşi de jale de acum. În fond, jurnalismul va trăi cît lumea, chiar dacă moare din cînd în cînd, iar lumea nu se va sfîrşi mîine.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.

Mai multe