La început a fost scuipatul
În reportajele difuzate după mitingul PSD de la Iași apar ici și colo diverși oameni de vîrsta a treia care îi acuză pe adversarii partidului că sînt „haștagiști“. Un termen straniu pentru o categorie de oameni care nu verifică de trei ori pe zi „trending topics“ pe Twitter sau care mai e sentimentul prin bula de Facebook adversă.
Cuvîntul e împrumutat de la televizor, unde e adesea folosit pentru a sublinia disprețul mediilor apropiate PSD pentru oricine îi contestă autoritatea în stradă. „Golan“, varianta 2019.
PSD a avut, are și va avea, probabil, de partea sa o majoritate covîrșitoare a televiziunilor care se ocupă de actualitate. Domină copios narativul acolo, iar cvasi-monopolul ăsta nu dă semne că se va rupe prea curînd. Așa că din televizoare ies permanent invective la adresa adversarilor politici. Ele sînt contracarate adesea de reprezentanți ai Opoziției cu o prezență formală, confuză, inutilă.
Precizarea asta trebuie făcută pentru că, de vreo cîteva zile, PSD-ul din televizor se comportă ca un crucișător al victimizării, amestecînd iar de-a valma conspirații în care sînt implicate partide, politicieni europeni, servicii secrete locale și misterioși finanțatori din umbră. E cumva firesc, ține de legile fizicii, că, mai devreme sau mai tîrziu, vine și o contrareacție. Indignarea mimată la televizor de capi ai partidului și ai statului provoacă furie și forțează oamenii să își aleagă o tabără. Asta e o explicație parțială pentru nervii pe care i-am văzut revărsați pe străzile unui oraș altminteri pașnic cum e Iașiul. Campaniei de la televizor i se răspunde în singurul loc în care electoratul anti-PSD are cu adevărat acces: în stradă. Cuvintele au consecințe.
Sigur că atmosfera e întreținută și dinspre Opoziție, însă Opoziția nu are cele mai înalte funcții în stat sau mijloace de presă importante cu ajutorul cărora să domine discursul public. Există, de asemenea, la nivelul liderilor săi, o oarecare reținere în a arunca cu invective, imprecații și acuzații imposibil de dovedit. Din punct de vedere al stilului, discursul Opoziției e mai degrabă sărăcuț și prudent. Excesele de limbaj se produc, de regulă, la personaje secundare și membri de partid fără un cuvînt greu cînd vine vorba de strategie sau retorică electorală.
„Derbedei“, „șobolan“, „nimic“ sînt doar vreo cîteva dintre calificativele utilizate de Liviu Dragnea pe lîngă amintitul și subtilul „haștagiști“. Ele au fost preluate și duse mai departe de simpatizanții și membrii PSD. Uneori s-a vorbit despre droguri – atunci cînd nu sînt dezumanizați, reprezentanții Opoziției sînt pictați ca trăitori într-o lume de fantasme, incapabili să ia decizii raționale. S-a vorbit alteori despre fascism – Opoziția e fanatizată, oarbă și periculoasă.
E aproape ironic cum personaje care au orchestrat sau beneficiat de pe urma atacului din 10 august asupra populației Bucureștiului se plîng acum de un potențial violent al Opoziției folosind toate resursele de violență retorică de care sînt în stare.
Cred că orice avertisment pentru restaurarea calmului e binevenit. Dar orice astfel de avertisment e șchiop fără identificarea clară a responsabililor pentru degradarea discursului public românesc. Or, de la înălțimea funcțiilor și influenței sale, Liviu Dragnea e probabil primul care trebuie să dea răspunsuri.
Cît despre schimburile de replici de pe străzile Iașiului sau ale oricărui oraș din România unde adversarii politici se întîlnesc față în față, nu pot să nu observ o aroganță, un soi de condescendență ascunsă inclusiv în zona celor care insistă ca electoratul PSD să nu mai fie acuzat pentru faptele liderilor săi. E aici o presupunere că oamenii care merg la mitingurile PSD sînt incapabili să înțeleagă pe ce lume trăiesc, un soi de drone rurale manipulate de cîte un primar sau cine știe ce altă notabilitate locală cu carnet de partid. Nu mă feresc să o spun că și asta e o formă de dispreț la adresa acelor oameni egală cu aceea practicată de ieșenii care aruncau cu bani în bătrînii de la amintitul miting.
Am scris adesea în acest spațiu că electoratul PSD există pentru că acolo e livrată o tranzacție la care, de ani de zile, Opoziția sub toate formele ei nu are acces. Și nu mă refer la proverbialele găleți sau sticle de ulei pe care nu le-a mai văzut nimeni de multă vreme, dar rămîn așa, ca un soi de mit care justifică succesul PSD și eșecurile celor care i se opun. E vorba de stabilitate uneori, alteori de încredere. Sau neîncredere în alternativă, dacă vreți. Aceea este zona insuficient studiată de Opoziție.
Orice discuție rațională cu pesedistul de rînd trebuie să plece de la prezumția că el are aceleași instrumente de evaluare a propriei situații ca oricine altcineva. Și atunci e perfect legitim să fie întrebat de ce tolerează sau chiar încurajează un sistem care altora, cel puțin, le face rău. Nu e nimic greșit în a purta cu un astfel de om o discuție în contradictoriu, nu e nimic ieșit din comun în a-l trata ca pe un partener egal.
Condescendența mascată în empatie plîngăcioasă și autosuficientă nu face decît să ajute la poziționări ipocrite pe Facebook sau în cercuri de prieteni. Sufocarea dezbaterii nu face decît să conserve pozițiile actuale ale tuturor participanților, rezultatul fiind adesea refugiul în cinism.
Haștagistul și pesedistul trebuie să vorbească între ei, chiar ridicînd tonul uneori. Măcar unul dintre ei va extrage la final o concluzie folositoare.
Cît despre riscul de violență, el există și e amplificat de la cele mai înalte niveluri ale statului și tot de acolo trebuie să fie oprit. De acolo a pornit scuipatul originar, iar responsabilitatea aparține în întregime celor învestiți cu autoritate. Altfel, pe termen lung, haștagistul și pesedistul sînt, amîndoi, victime.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.