La ieşirea din corturi

30 martie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Rezultatele alegerilor din Ucraina sînt un avertisment care ar trebui să dea de gîndit organizatorilor opoziţiei din Belarus. La o săptămînă după ce manifestaţiile anti-Lukaşenko de la Minsk au fost împrăştiate folosind forţa, la Kiev, în alegeri considerate aproape de toţi observatorii libere şi corecte, au obţinut cele mai multe voturi exact cei înlăturaţi în 2004 de revoluţia portocalie. Comentatorii consideră că marele perdant este Viktor Iuşcenko, liderul partidului "Ucraina noastră": atunci, în vremea romantică a corturilor revoluţionare, sub conducerea lui şi a Iuliei Timoşenko a fost forţată anularea fraudei electorale. E posibil însă ca de pierdut să nu fi pierdut Iuşcenko, ci partidul său; cei care cred că Ucraina e "a lor" sînt doar 16,01% dintre alegători. Perdant sau nu, Viktor Iuşcenko a rămas preşedinte, dar nu e exclus ca alianţa, impusă de rezultatul alegerilor parlamentare de duminică, să-l oblige să colaboreze cu persoane şi partide politice de care a crezut că s-a despărţit definitiv. Un an este un răgaz insuficient pentru a construi pe ruinele unui regim autoritar (condus de Leonid Kucima) un stat de drept; toate ţările din fostul lagăr comunist, deşi au început această revoluţie în urmă cu 15-16 ani, membre sau nu în Uniunea Europeană, sînt în diverse faze ale acestei evoluţii, încă departe de linia de sosire. În anul scurs de la marile mitinguri populare, Ucraina şi-a încetinit ritmul creşterii economice (de la 12% a căzut la aproximativ 2%), iar lupta împotriva corupţiei a dus la fricţiuni între învingătorii revoluţiei şi îndepărtarea de la putere a unuia dintre ei. Iulia Timoşenko a fost demisă din funcţia de prim-ministru, pentru ca acum un număr semnificativ de alegători să-i acorde încrederea: partidul ei a ieşit pe locul doi cu 23,19% din voturi (rezultate provizorii). De ea depinde structura viitoarei coaliţii parlamentare şi a Guvernului. A anunţat că exclude posibilitatea unei alianţe cu Ianukovici, "omul ruşilor", conducătorul Partidului Regiunilor. El nu reprezintă doar dorinţa marelui vecin de a-şi păstra influenţa în Ucraina, ci şi interesele populaţiei rusofone din estul Ucrainei, unde e majoritară. Conflictul declanşat de Rusia prin creşterea bruscă a preţului gazelor naturale a influenţat şi relaţiile dintre ruşi şi ucraineni: se văd unii pe alţii manipulaţi de forţe din afară. Deşi şi ruşii au tremurat în zilele cînd n-a fost gaz, ei sînt văzuţi ca purtători ai intereselor strategice ale Rusiei care nu vrea să-şi piardă influenţa în spaţiile de unde s-a retras. Chiar presa cu reputaţie democratică de la Moscova comentează cu acreală ceea ce consideră a fi presiunea Occidentului asupra alegerilor din Belarus şi Ucraina, sfătuindu-i pe liderii Franţei, ai Marii Britanii, ai Statelor Unite să-şi vadă de propriile probleme - de manifestaţiile tinerilor, de corupţie, de consecinţele ocupaţiei din Irak. Cetăţenii din Belarus, Ucraina şi, desigur, din Rusia vor decide cînd a venit vremea democraţiei şi cum o vor înfăptui, scrie pe un ton sarcastic redactorul-şef de la Moskovskie Novosti. Comentatorii ruşi şi nu numai consideră că decizia exprimată de preşedintele Bush de a răspîndi democraţia pe tot globul nu este decît eterna propensiune imperialistă a Statelor Unite. Printr-o paradoxală, dar nu inocentă distorsiune a vocabularului, menţinerea la putere a conducătorilor autoritari, la Moscova şi în ţările legate încă de Moscova, a ajuns să fie un manifest de independenţă şi suveranitate, în timp ce încercarea de a transforma aceste ţări în democraţii funcţionale ascunde dorinţa de aservire. În calitatea sa de preşedinte, Iuşcenko va menţine orientările politicii externe îndreptate spre Occident, scrie Nezavisimaia Gazeta, iar în ceea ce priveşte Rusia "sîntem sortiţi să fim vecini pe acelaşi teritoriu, ajutîndu-ne unul pe altul şi iertîndu-ne reciproc vechile jigniri". Este nedrept ca rezultatele democratizării să fie judecate la un an de la venirea la putere a lui Iuşcenko. Dar au dreptate cei care observă că n-a existat în acest an o strategie coerentă, că majoritatea gesturilor şi acţiunilor sale s-au limitat la intervenţia în conflictele dintre persoane şi clanuri. Aşa cum arată acum cifrele, orice alianţă e posibilă: foştii revoluţionari pot alcătui o majoritate parlamentară, cu condiţia ca Iuşcenko să se împace cu Timoşenko, dar şi fiecare dintre partidele reformiste poate avea majoritatea dacă se aliază cu duşmanul din 2004, Ianukovici. Şi în funcţie de această alegere se va şti dacă liderii ucraineni vor doar avantajele puterii sau simt că mai au o datorie faţă de tinerii care îngheţau în corturi în piaţa din Kiev. Ei n-au fost o majoritate şi nu sînt nici acum, dar fără ei Iuşcenko, Timoşenko şi mulţi alţii sînt nume din cartea de telefon.

Mai multe