La capătul Europei

Prin aerul călduț și luminos al dimineții, dinspre canal răzbate o romanță cîntată de Jean Moscopol. Un barcagiu care acostase acolo se delecta ascultînd-o la ora aceea foarte matinală. Parcă știam de undeva că timpul e altfel la Sulina. Poate că marinarii de prin zonă au bioritmurile schimbate de prea multele ore de cart. Văzută de pe balconul pensiunii, Dunărea curge și curge și curge, ca în seara de dinainte, ca în ziua de dinainte și ca întotdeauna, în timp ce Moscopol graseiază cu blîndețe despre ale vieții trecătoare. O atmosferă ireală (nu degeaba Dilema a dedicat un întreg Dosar orașului Sulina). Cum nu poți ajunge acolo decît pe apă, pare că odată ce treci apa, te trezești într-o altă lume. Cea de dinainte dispare sau, în orice caz, multe dintre elementele ei se filtrează prin apă, ca fumul de la narghilea.

Sulinenii își încep activitățile și preumblările pe faleză și pe canal în zgomot de motoare de bărci. La salutul „Bună dimineața!“ al unei femei, se aude necruțătoarea replică a unui barcagiu: „Adevărat a înviat, Nuțico. Tu n-ai fost la biserică acu’ o săptămînă? Ai dormit?“

Vizavi, peste canal, e piața de pește, acolo unde am văzut o mulțime de bărbați cu figuri aspre și uscate, de pescari bătrîni, sortînd hamsii. Pe lîngă ei am trecut cînd ne-am întors din excursia de la Insula K, raiul acela păsăresc în mijlocul căruia ghidul ne-a atras atenția că stau nou-veniții – pescăruși asiatici – cei cu capul negru, grupați și parcă speriați și nelămuriți ce atitudine să adopte, asemeni recenților refugiați de pe același continent. Ce mai ciripeală colosală pe acea mică limbă de nisip. Și cum au fugit toți cormoranii în formație, ca la o comandă, la apropierea bărcii noastre.

Tot plimbîndu-ne pe canale, redescoperisem deja păsările Deltei. Cele care își etalează grația parcă special pentru turiști. Ne-a impresionat fîlfîitul stîrcului cenușiu și atitudinea celui roșu. Ne-a amuzat stîrcul de noapte care parcă dormea de-a-n picioarelea. Ne-am bucurat de egreta mică cea delicată și agilă asemeni unui avion de vînătoare, de imperialul și nostimul Hercules de transport care este pelicanul (conștient parcă de personajul în care l-au transformat desenele animate). Țigănușul și fluierarul își vedeau de treabă. Despre egreta mare, cea care zboară ca o doamnă în rochie albă cu crinolină, sînt sigur că știe că dacă ar fi scris Lacul Egretelor, Ceaikovski ar fi pus în mare încurcătură balerinele din întreaga lume. Dar erau acolo, la datorie, și lebăda de iarnă, și rața polară, care, în contra modei, se pregătea să plece spre țările mai reci. Fazanul din pădurea Letea părea să se ascundă de noi, la fel și pupăza. În schimb, am putut privi nestingheriți vînturelul roșu, prigoriile colorate care mănîncă albine, chira, călifarul și alte asemenea păsări de poveste. Ce lume!

N-am uitat nici bizamul acela caraghios care, speriat de barca noastră, s-a scufundat scăpînd bucata de stuf pe care o căra pentru sălașul lui plutitor... Sau cîinele disperat de foame, care înghiţea gogoși pe nemestecate.

Ce să mai spun de volbura de nisip cea protejată, de menta și feriga de apă, de pipirig, de stînjenelul de baltă galben, de nuferii albi și galbeni abia înfloriți sau de stejarii seculari înconjurați de liana grecească ori deranjați de vîsc...

Ne-am mirat de văcarii care-și mînau animalele peste un canal destul de adînc. Vaci și cai înotînd nu țin minte să mai fi văzut. Ba, calul avea și călăreț în spinare.

Vărsarea Dunării în mare, pe vreme noroasă, cînd apa are culoarea oțelului, e un spectacol de capăt de lume.

În fine, natura Deltei e, bineînțeles, uimitoare, ca de fiecare dată, dar nici oamenii nu s-au lăsat mai prejos. Ca de exemplu, taximetristul care ne-a dus pînă la mare cu aparatul pus și care la urmă ne-a dat și bon, recomandîndu-ne să nu ratăm cimitirul. Îl văzusem noi mai demult. Sau „șoferul“ (cum zic ei) de barcă rapidă, care sub 55 de noduri n-a lăsat-o. Precizia cu care barcagiii fac acostările cu rondou nu mai e de mirare. Toți mînuiesc acum cu mare măiestrie bărcile cu motor și mulții lor cai putere (mai puțini totuși decît la italieni), deși Ivan Patzaichin se străduiește să-i reînvețe să vîslească. Au mai fost și vînzătoarele amabile cu adevărat sau gazda de 80 de ani, veselă și vioaie ca la tinerețe....

Ce era odată masa la Letea, la tanti cutare în ogradă, acum e o adevărată industrie. Zeci de oameni de toate națiile mănîncă simultan în aceeași curte, sub același acoperiș de stuf. Afacerea merge ca pe apă. Peștii au același gust ca acum șapte ani, ba poate chiar sînt mai bine gătiți și la fel de sănătoși, deși servirea e aproape ca la fast food.

Oamenii din Letea, ca și cei din Sulina, sînt calmi fără să fie înceți sau leneși. La Sulina, bătrînii joacă table și se adună să mai schimbe o vorbă prin piață, cam la fel ca în Grecia. De altfel, există acolo și o comunitate grecească. E poate cea mai cosmopolită zonă din țară, iar oamenii sînt destul de speciali încît să asculte Moscopol în barcă, la șase dimineața.