La biroul ONT
Pentru cine își mai amintește, în anii comunismului, o vacanță pe litoralul românesc (pentru că pe un alt litoral, nu se putea…) începea de obicei cu o vizită la biroul ONT, adică Oficiul Național de Turism. La fel ca multe altele, turismul era deținut și controlat de statul român.
Noi în fiecare an, în luna august, ne pregătim să mergem la mare. De fapt, ne pregătim mult mai devreme, încă din martie, cînd mergem să cumpărăm bilete de la biroul ONT. Biletele sînt scumpe, mama și Anton pun deoparte bani pentru ele, iar un sejur durează douăsprezece zile.
– Ce înseamnă un sejur? am întrebat-o eu pe mama, la biroul ONT.
– Un sejur înseamnă că vom petrece douăsprezece zile la mare, cu cameră la hotel și trei mese pe zi, la restaurantul hotelului… iar dacă avem noroc și ne dau bonuri valorice, putem mînca oricunde în altă parte unde primesc bonuri valorice, așa că nu vom fi legați numai de restaurantul hotelului.
– Da, e mai bine cu bonuri valorice, spune și Anton. Acum doi ani, la „Callatis”, mîncarea a fost mizerabilă, nu mai țineți minte?
Eu nu mai țin minte, probabil că eram prea mică.
Biroul ONT e un magazin de pe Calea Moșilor, aproape de Bucur Obor, la parterul unui bloc. E un magazin care nu seamănă cu nimic cunoscut, nici cu Alimentara unde se găsesc creveți vietnamezi și conserve de pește în sos tomat, nici cu Fortuna de unde mai cumperi uneori nectar bulgăresc, nici măcar cu Foto-Muzica unde au chitări adevărate și discuri cu povești. E un magazin mare și luminos care te duce cu gîndul la mare, iar vînzătorii stau în spatele unor ghișee și vînd sejururi de cîte douăsprezece zile, pe pereți sînt planșe cu litoralul românesc ca acelea de la școală, de la orele de științele naturii. Există și niște măsuțe mici și cîteva scaune pe care oamenii care vor să meargă la mare stau ca să se sfătuiască între ei, căci pe măsuțe sînt niște hărți cu stațiunile de pe litoral pe care vezi unde e amplasat hotelul, dacă e departe de plajă sau dacă are piscină, cîte etaje are și cum arată. De exemplu, dacă alegi să mergi la hotel „Scoica” din stațiunea Jupiter, ai vrea să știi dacă hotelul chiar are formă de scoică, să nu te simți păcălit… sau cel puțin eu aș vrea să știu de dinainte unde o să locuiesc la mare și la ce să mă aștept.
Dacă nu ajungi, cu banii pregătiți, la biroul ONT, în luna martie, după aia nu mai găsești bilete și nu te mai bucuri de sejurul de 12 zile, rămîi acasă. Sau mergi în gazdă, la Constanța.
– Nu mai avem bilete decît în stațiunea Venus, ne spune zîmbitoare fata de la ghișeu, în luna martie. Arată ca o stewardesă sau așa îmi imaginez eu că ar trebui să arate o stewardesă, pentru că nu am zburat niciodată cu avionul. Sau mai avem în stațiunea Saturn…
– În nici un caz la Saturn, zice speriat Anton. Acolo merg toți țăranii…
– Unde la Venus? întreabă și mama.
– Păi, avem la hotel „Vulturul” sau la hotel „Pajura”, spune vînzătoarea blondă de la ghișeu.
Anton se repede la măsuță ca să cerceteze hărțile cu stațiunile.
– Doino, în nici un caz! zice el după ce găsește cele două hoteluri pe hartă. Astea-s din alea… blocuri turn, cu zece etaje… păi, ce mi-e că mă duc la mare, ce mi-e că stau la mine-n bloc, e același lucru!
– Chiar nu mai aveți altceva în stațiunea Venus? întreabă mama cu speranță.
– Am mai avea ceva la hotel „Florica”.
În stațiunea Venus, multe hoteluri au nume de fete, așa cum în stațiunea Cap Aurora, hotelurile au nume de pietre prețioase pe care le știu și eu din cărți cu prințese precum Povești cu zîne de Contesa de Ségur – „Safir”, „Diamant”, „Ametist”, „Rubin”. Ce frumos trebuie să fie să stai într-un hotel cu un asemenea nume, însă la Cap Aurora nu găsești bilete nici măcar în martie, nimeni nu știe de ce.
Așa că cercetăm pe hartă hotelul „Florica”.
– Are doar patru etaje, ceea ce e bine, mormăie Anton de unul singur. Camere cu balcon… Și nu pare departe de plajă…
– Are piscină? îndrăznesc eu, aproape în șoaptă, însă vînzătoarea mă aude și-mi zîmbește din nou amabil.
– Nu are, dar parcul de distracții, Luna Park, e la doi pași.
– Și unde mîncăm? mai întreabă mama.
– Mîncați alături, la „Mara”, nu sînt mai mult de două sute de metri…
Mama și Anton par mulțumiți și plătesc biletele. Ieșim afară din magazinul ONT, pe Calea Moșilor e frig și ninge mărunt, mama îmi potrivește mai bine căciula pe cap, e ultima ninsoare a iernii. Dar sîntem veseli și nu ne mai pasă, anul acesta ne vom petrece sejurul de la mare la hotel „Florica”. E ca și cum vacanța noastră ar fi început deja.
În tren, dorm aproape jumătate din drum. Mă trezesc cînd trecem podul peste Dunăre, de la Cernavodă. Anton mă duce pe culoar și mă ridică în brațe ca să mă pot uita pe geam la rîul cel mare pe care îl traversăm. Însă mie cel mai mult îmi place aerul care îmi vine direct în față – un aer rece și proaspăt al dimineții care miroase deja a mare.
Coborîm în gara de la Neptun, bagajele noastre stau înșirate pe peron. Sînt mulți oameni care au coborît odată cu noi, multe familii. Pe peron vedem oameni care sînt deja la mare de mai multă vreme și se plimbă cu trenul dintr-o parte în alta, ca să viziteze stațiunile de pe litoral – bărbați în șlapi, femei grase cu spatele roșu de la soare care cară saltele umflate cu aer, copii la fel de negri ca cei din America, din cartea Aventurile lui Tom Sawyer. Oamenii de aici, de la mare, arăta cu totul altfel decît cei de la București. Sînt mai mult dezbrăcați și par să nu se grăbească nicăieri. Nu se înghesuie, nu sînt nervoși, nu te dau la o parte. Pînă și Anton, care mereu comentează cîte ceva, „cu dinții-n sus”, cum zice mama, zîmbește acum fericit. Mi-aș dori să rămînem la mare pentru totdeauna.
La recepție, e coadă, sînt și alți oameni care au ajuns odată cu noi, sînt alții care pleacă, se schimbă sejurul. O lăsăm pe mama să stea la coadă cu biletele, ea are mai multă răbdare și noi, eu și Anton, ne lungim pe fotoliile cele mari din hol, că așa fac oamenii cînd ajung la mare, se relaxează.
– Hai, Adina, că mai ai un pic și ajungi la plajă! zice Anton, după care închide ochii, aproape că ațipește.
Mama se întoarce după o vreme cu cheia de la cameră, atîrnă de o bucată mare de plastic și scrie pe ea 102.
– Măi, n-au avut să ne dea decît la parter, zice ea cam supărată.
– Cum adică la parter? sare Anton din fotoliu. Adică să n-avem balcon?! Unde să ne uscăm prosoapele, slipii? Eu nu accept la parter! Am luat bilete încă din martie…
– Du-te tu să vorbești cu el…, zice mama. Dă-i ceva! zice mama și scoate din portofel o bancnotă de o sută de lei. Eu nu m-am putut înțelege…
Anton ia banii și dă din coate la coadă ca să ajungă pînă la recepționerul cel tînăr, în cămașă albă și cu mustață, care are în grija sa cheile tuturor camerelor din hotel, el hotărăște cine și unde va locui pe timpul sejurului. Recepția e un soi de birou înalt și maroniu din lemn, dincolo de el sînt rafturi cu caiete groase, un panou cu chei și mai multe ceasuri care indică orele din lumea întreagă – adică București, ora 12, Paris, ora 11, Londra, ora 10, New York, ora 7.
(fragment din volumul în lucru Vine vacanța, cu trenul din Franța care documentează și „recuperează” vacanțele din comunism)