Kurdistan şi Catalonia, destine paralele
Sînt două regiuni departe una de alta, aparținînd unor culturi atît de diferite și, totuși, cu destine atît de asemănătoare! Agențiile de presă transmiteau zilele trecute știrea potrivit căreia președintele Kurdistanului irakian, Massoud Barzani, a demisionat. De fapt, a fost împins să demisioneze de mulțimi furioase care au luat cu asalt instituțiile provinciei autonome ce năzuia la independență. Desigur, caracterul tribal al politicii locale va accentua instabilitatea – în fapt, lupta pentru putere se dă, în mod tradițional, între familiile Barzani și Talabani (al cărei lider, Jalal, fost președinte federal al Irakului, a decedat acum cîteva săptămîni). Dar de ce au făcut kurzii acest pas riscant?
Bucurîndu-se de susținerea Statelor Unite și a Israelului, provincia era, oricum, cvasi-independentă, în condițiile slăbiciunii statului irakian. Accesul la resursele de petrol din regiunea Kirkuk a adus o anumită prosperitate, care a ajutat Kurdistanul irakian să construiască un model de succes, judecînd după standardele regionale: o societate deschisă în comparație cu cele învecinate, guvernată de legi civile, care recunoaște separația statului de religie și egalitatea între sexe.
După ce au urmat entuziaști calea independenței în pofida apelurilor americane la reținere, kurzii irakieni s-au trezit martorii unei degradări rapide a situației: de la închiderea graniței de către Turcia, principalul partener comercial, și pînă la preluarea de către armata irakiană a regiunii petrolifere, disputată și multietnică, din jurul orașului Kirkuk. Presa internațională relatează că la acest succes militar al Bagdadului au contribuit din plin tocmai opozanții președintelui de la Erbil, Massoud Barzani.
Fără resursele de petrol din Kirkuk, care asigurau jumătate din veniturile provinciei, Kurdistanul irakian se poate îndrepta chiar spre reluarea luptelor interne din anii 1990, după cum scriu comentatorii de la fața locului. Barzani, considerat arhitectul modelului economic și social de succes al regiunii, descendent al unei vechi familii care a militat pentru libertatea și autodeterminarea kurzilor, a vrut să fie și părintele independenței. Estimînd greșit atît sprijinul internațional, cît și balanța regională de putere – ca să nu mai vorbim de contradicțiile interne –, Barzani a eșuat în pariul său și a părăsit scena. Prețul greu urmează să-l suporte kurzii înșiși, ca de atîtea ori în istorie.
Cît de mult seamănă această poveste cu cea a bogatei și mîndrei Catalonii! Ca și omologul său de la Erbil, Carles Puigdemont a estimat greșit sprijinul internațional și a mizat zadarnic pe o mediere din partea instituțiilor europene. Mai mult, a ignorat partea din societatea catalană care s-a opus aventurii independentiste și care, judecînd după amploarea demonstrației pro-spaniole de duminică, a constituit, de fapt, majoritatea tăcută. O majoritate care, însă, s-a trezit. Discursurile înflăcărate ale liderilor naționaliști, care dețin sau, mai degrabă, dețineau majoritatea în Parlamentul catalan, nu au fost dublate de vreo măsură concretă în vederea pregătirii independenței. Nu a existat nici un fel de pregătire instituțională, cu atît mai puțin în ce privește structurile de forță, indispensabile într-o logică a independenței, mai ales fără susținere diplomatică.
Pe cît de bine au știut să stimuleze emoțiile colective, pe atît de slabi s-au dovedit liderii catalani în toate aspectele de ordin practic. Pînă într-acolo încît declarația de independență de vineri, în loc să însemne un punct de cotitură istorică, a semănat cu un act de operetă. Lipsit de baza instituțională și de structurile de forță care să sprijine independența, Carles Puigdemont a găsit de cuviință s-o șteargă în Belgia, în speranța că va obține azil politic. Tristă continuare a mișcării catalane de independență!
Și, la fel la în cazul kurzilor, prețul îl vor plăti acum chiar catalanii. Chiar dacă situația se va normaliza după alegerile din 21 decembrie, companiile care și-au mutat sediile sociale nu vor reveni foarte curînd în Catalonia. Turismul va mai avea nevoie de timp ca să-și revină, la fel investițiile și start-up-urile. Dar mai presus de toate, falia dintre partizanii independenței și cei ai rămînerii în cadrul Spaniei va afecta societatea pe termen lung.
Este, pînă la urmă, dovada palpabilă că emoțiile pe care populismul se pricepe atît de bine să le stimuleze nu țin loc și de soluții.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.