Kosovarii nu există

Dacă provincia se numeşte Kosovo înseamnă că toţi locuitorii ei, indiferent de etnie, ar trebui să se numească „kosovari“. În opinia mea, cuvîntul este o pură invenţie de uz mediatic. „Kosovarii“ – de care am auzit la CNN acum cîţiva ani – nu există. Există albanezi (majoritari) şi sîrbi (minoritari) în Kosovo. Atît. În plus, mai sînt cîteva minorităţi şi mai „minoritare“ (ţiganii, de exemplu). De aceea, voi cere îngăduinţa de a fi incorect politic şi de a-i numi în continuare pe „kosovari“ drept albanezi şi pe sîrbi drept sîrbi.

Fără să citesc paginile de propagandă naţionalistă scrise la Belgrad sau Priştina, am făcut această constatare în urma a două întîlniri care aveau să mă convingă că societatea „kosovară“ este liberă, există şi merită recunoscută. Simetric, cele două şedinţe au avut drept protagonişti – organizaţii non-guvernamentale albaneze („kosovare“) şi sîrbeşti („minoritare“). Nici una dintre ele nu îşi propune să găsească o soluţie problemei cîinilor vagabonzi, poluării în zona Priştinei sau persoanelor cu handicap. Foarte rar se întîmplă ca sîrbii şi albanezii să lucreze împreună. De fapt, societatea civilă din Kosovo este… două. Una majoritară, alta minoritară. Nu au scopuri comune. De parcă acolo nu ar exista cîini vagabonzi, poluare sau persoane cu handicap de oricare etnie. ONG-urile albaneze pe care le-am întîlnit fac un soi de consultanţă pentru guvern şi numesc asta „consolidarea democraţiei“. Sîrbii îşi apără drepturile şi puţinele privilegii pozitiv-discriminatorii şi se declară victime ale discriminării albaneze. Şi unii, şi alţii beneficiază de sponsorizări occidentale copioase (încă), pe modelul cunoscut nouă, al „consolidării societăţii democratice“.

Am mai cunoscut trăitori de varii generaţii din spaţiul fostei Iugoslavii. Pe toţi îi leagă o difuză nostalgie după vremurile lui Tito, muzica, bancurile şi gastronomia comune, toate asezonate cu poveşti (cîteodată doar triste, cîteodată oribile) despre măcelurile din anii ’90. Toţi vorbesc o aceeaşi limbă pe care acum o socotesc… mai multe, numite „south slavonic languages“ („limbi slavone din sud“). Croaţii vorbesc croata, sîrbii – sîrba, bosniacii – bosniaca. Cred că şi muntenegrenii au trecut la crearea unei limbi proprii, viril numite muntenegreană. La o bere sau o rakie, comunică al naibii de bine vorbind limbi atît de „diferite“. Pînă şi vecinii noştri bulgari se înţeleg fără translatori cînd conversează cu vreun coleg din Skopje. Ca român rătăcit într-un asemenea grup, nu poţi decît să te distrezi încercînd să identifici cît mai multe cuvinte şi expresii provenind din comuna moştenire culturală otomană. În rest, eşti stingher printre atîţia duşmani de moarte care se distrează de minune împreună. Ei fac planuri de reunire a federaţiilor de baschet sau a operatorilor de telefonie mobilă (nu m-ar mira să se întîmple în curînd). Singura excepţie de la regula „armoniei optzeciste tulburate de măcelurile nouăzeciste“ o reprezintă albanezii din Kosovo. Între ei şi restul locuitorilor din fosta Iugoslavie, bariera lingvistică şi culturală este evidentă. Pentru ei, Kusturica este un naţionalist împuţit, iar Bregovici nu reprezintă vreun reper cultural. Ei sînt doar vocea asupritorului.

Duşmanul lor, al albanezilor din Kosovo, nu este sîrbul Miloşevici, este sîrbul şi atît. A recunoscut-o, într-un moment de iritare provocată (recunosc, eu am cam fost de vină), chiar tînărul ministru adjunct de externe al tinerei republici. I-am spus că România a făcut tot ce a putut pentru eliminarea politică a lui Miloşevici, monstrul naţionalist care a îndoliat atîtea familii albaneze. Că, apoi, tot România a susţinut tranziţia democratică a Serbiei şi consolidarea unui regim pluralist, fără accente naţionaliste. Că acesta este unul dintre motivele pentru care nu putem recunoaşte Kosovo ca stat independent, ar însemna să lovim exact pe cei pe care îi susţinem în demersurile lor întru democraţie. Răspunsul său a fost dezamăgitor. Îl veţi afla săptămîna viitoare, împreună cu cele trei motive care mă fac să cred că România a făcut bine că nu a recunoscut independenţa Kosovo. 

Articol scris după o vizită de documentare la Priştina, organizată de Centrul Român pentru Politici Europene.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.