Khashoggi și busola

În ultimul său articol pentru ­Wa­shing­ton Post, jurnalistul saudit Jamal Khashoggi scria despre nevoia disperată a lumii arabe de a avea o presă liberă. Observa Khashoggi că o singură țară arabă – Tunisia – a fost clasificată drept „liberă“ în cel mai recent raport al Freedom House. Una singură. Alte trei – Iordania, Maroc și Kuweit – sînt „parțial libere“. În restul lumii arabe e beznă.

La data publicării textului, Khashoggi nu mai era în viață de două săptămîni. Povestea e deja cunoscută. Pe 2 octombrie a intrat în consulatul țării sale din Istanbul pentru a obține un banal act de stare civilă. Nu a mai ieșit niciodată și, odată cu dispariția sa, Arabia Saudită s-a scufundat în cea mai gravă criză de relații publice pe care a avut-o de înfruntat de la 11 septembrie 2001, cînd s-a aflat că o bună parte dintre atentatorii care au lovit teritoriul american erau saudiți.

Detaliile sînt îngrozitoare și încă nu sînt în întregime cunoscute. Ceea ce se știe sigur e că Jamal Khashoggi a fost omorît, iar trupul său a fost dezmembrat de angajați ai guvernului de la Riad trimiși special în Turcia.

După ce inițial a negat cu toată forța orice implicare în dispariția jurnalistului, administrația saudită a făcut o întoarcere la 180 de grade și a admis că omul nu mai este în viață. Narațiunea pe care, fără prea mare succes, încearcă să o acrediteze Riadul spune că în interiorul consulatului a izbucnit un conflict spontan care, ulterior, a degenerat. Saudiții au anunțat deja mai multe măsuri împotriva unora dintre persoanele care au luat parte la asasinat.

Pe fondul indignării și protestelor internaționale, stratul de ipocrizie care guvernează relațiile dintre state a devenit, poate, mai evident ca niciodată în ultimii ani. Oribila moarte a lui Khashoggi e folosită de aproape toate părțile implicate pentru a marca puncte în meciul global al falsei moralități. Și atunci vedem condamnări neconvinse, indignări fără prea multe urmări și o dorință aproape transparentă ca saudiții să găsească cumva calea de mijloc prin care o crimă odioasă să fie cumva explicată și justificată.

Iar atitudinea asta e cel mai vizibilă la omul de la care lumea liberă așteaptă să dea direcția morală și corectă în astfel de cazuri: președintele Statelor Unite ale Americii. Donald Trump preferă să emită propoziții pe model „fluxul conștiinței“ fără a lua însă vreo decizie care ar putea să dăuneze relațiilor bilaterale. Trump vorbește despre locurile de muncă din industria de armament, încearcă să acrediteze versiuni ale poveștii convenabile criminalilor de la Riad sau mimează ridicol și fără efect fermitatea. Amărăciunea cu care unii dintre criticii săi se întreabă „ce s-ar fi întîmplat dacă în loc de saudiți ar fi fost iranieni“ e cumva relevantă.

Singură, Angela Merkel, cea aiuritor acuzată că permite islamizarea Europei, a vorbit cu subiect și predicat despre nevoia unui embargo pentru exporturile de arme către guvernul de la Riad. Doar ea. Tăcerea care a urmat n-a fost încă spartă de nimeni altcineva.

Situația e dificilă pentru cei mai mulți dintre partenerii externi ai Arabiei Saudite, care se văd constrînși de opinia publică să reacționeze, însă sînt obligați să își măsoare cuvintele de teamă că relațiile cu regatul ar putea fi grav afectate.

Sumele uriașe de bani pe care saudiții sînt dispuși să le cheltuiască pentru a-și atinge scopurile sînt folosite, azi mai mult ca niciodată, ca levier în relațiile internaționale. Iar puține țări sînt dispuse să riște. Recentul exemplu al Canadei e cumva grăitor. După ce ministrul de Externe canadian, Chrystia Freeland, și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu soarta unor disidenți saudiți, toate relațiile comerciale dintre cele două state au fost suspendate, iar cele diplomatice sînt la cel mai scăzut nivel din istorie. Un alt caz recent ține de tentativa saudită de a provoca, deocamdată fără succes, o schimbare de regim în Qatar. În schimb, micul stat arab se vede încă supus unor presiuni inimaginabile în lumea civilizată.

Pe de altă parte, e imposibil de ignorat o altă față a poveștii. Sub conducerea prințului moștenitor Mohamed bin Salman, Arabia Saudită a intervenit în conflictul civil din Yemen în ceea ce e astăzi cel mai ignorat subiect al agendei internaționale. Campania de bombardamente și blocada navală inițiată de saudiți, cu sprijinul unor aliați din regiune, a provocat una dintre cele mai grave crize umanitare din istoria recentă. E cumva legitimă întrebarea de ce valurile de indignare internațională nu vizează mai ales acest subiect. În subsidiar, ne putem întreba dacă tînărul și nestăpînitul Mohamed bin Salman ar fi avut îndrăzneala să patroneze asasinarea unui critic într-o reprezentanță diplomatică dacă, acum trei ani de zile, comunitatea internațională i-ar fi dat cu rigla peste degete în momentul în care a decis să ucidă nediscriminatoriu oameni în Yemen.

Întrebări de felul acesta se pot pune cu miile, și nu neapărat legate de acest Nicu Ceaușescu saudit.

Mai aproape de noi avem un război în Ucraina pe care Occidentul încearcă cel mai adesea să nu îl vadă. Da, în Ucraina e încă război. Rezultatul e că, atunci cînd nu modifică granițe, rușii doboară avioane civile pline cu nevinovați. La fel de aproape, în Turcia, campionul dezvăluirilor despre cazul Khashoggi, Recep Tayyip Erdogan, trimite în închisori aproape toată elita jurnalistică, culturală și politică fără ca guvernele din Vest să intervină cu cine știe ce convingere.

Busola e stricată, fiecare se luptă pentru sine. Libertatea pe care jurnalistul saudit o cerea în ultimul său text nu e posibilă fără practicarea unei responsabilități ale cărei costuri pot fi uneori mari. Lumea liberă trebuie să se întrebe dacă, pe termen mediu, preferă să aibă de-a face cu lideri de grupări criminale pe post de șefi de stat sau de guvern. Fie asta, fie unele pierderi financiare punctuale sînt totuși un preț rezonabil pentru un aer respirabil.

Asasinarea lui Khashoggi trebuie lămurită. Însă pînă nu devine foarte clar cum am ajuns aici și cum putem preveni astfel de cazuri, ea nu va rămîne decît o furtună în ciclul de știri. Vor fi alți și alți morți mult mai puțin plînși decît un editorialist de la Washington Post, fost apropiat al guvernului saudit, care a subestimat instinctele de ucigași ale foștilor săi prieteni. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.