Keynes vs clasici - runda a doua -

Economistul John Maynard Keynes a scris Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobînzii şi a banilor (1936), pentru a "a pune capăt divergenţelor profunde de opinie dintre colegii economişti, care aproape au distrus, influenţa practică a teoriei economice…" Şaptezeci de ani mai tîrziu, economişti de talie grea încă se mai iau la harţă, în aproape aceiaşi termeni ca în anii ’30. La cea mai recentă încăierare iau parte campionul neo-keynesian Paul Krugman, de la Universitatea Princeton, şi noul campion clasic John Cochrane, de la Universitatea Chicago. Recent, Krugman a publicat un editorial intitulat "Cum s-au înşelat economiştii atît de tare?". Nimic din economia mainstream " scrie Krugman " "nu trimitea la posibilitatea unui colaps ca acela care a avut loc anul trecut". Motivul e acela că "economiştii, ca grup, au luat frumuseţea purtînd straiele strălucitoare ale matematicii, drept adevăr". Ei au oferit "o viziune idealizată a unei economii în care indivizi raţionali interacţionează în pieţe perfecte". Din nefericire, "această viziune aseptică asupra economiei i-a făcut pe cei mai mulţi economişti să ignore tot ceea ce ar fi putut să meargă prost". Economiştii vor trebui să accepte de acum "importanţa comportamentului iraţional şi, adesea, imprevizibil al pieţelor, să admită imperfecţiunile adesea idiosincrasice ale acestora şi să accepte faptul că sînt încă departe de o teorie economică elegantă despre orice". Loviturile grele ale lui Krugman la adresa Şcolii economice din Chicago l-au stîrnit pe Cochrane, un profesor de finanţe, să răspundă pe site-ul universităţii cu contra-lovituri furibunde, constînd în atacuri personale cu privire la integritatea ştiinţifică a lui Krugman. Cînd vine vorba de economie, loviturile lui Cochrane ţintesc două puncte: atacul lui Krugman asupra "teoriei pieţei eficiente" şi pledoaria acestuia în favoarea "stimulului fiscal" într-o economie aflată în recesiune. Cochrane îl acuză pe Krugman de inducerea în eroare a cititorilor săi cu privire la teoria pieţelor eficiente, care susţine că, dată fiind informaţia disponibilă, pieţele financiare reflectă întotdeauna corect preţurile la active. În loc să apere această teorie, Cochrane admite că "preţurile la active se modifică peste aşteptările rezonabile faţă de cashflow-ul viitor". Din păcate, "în momentul de faţă, nici o teorie nu excelează în această situaţie". Dar " consideră Cochrane " să atribui aceste fluctuaţii excesive "iraţionalităţii", cum face Krugman, este nihilism teoretic. Ceea ce urmăreşte de fapt Krugman ("deşi nu poate să vină şi să o spună pur şi simplu") este ca guvernul să "preia sarcina alocării de capital". Şi singurul lucru pe care îl ştim este că, oricît de rău evoluează pieţele, controlul guvernamental "a fost întotdeauna şi mai rău". Cochrane păstrează cea mai aprigă lovitură pentru poziţia lui Krugman în favoarea stimulului fiscal propus de preşedintele Barack Obama. El invocă străvechea "teoremă ricardiană a echivalenţei", reanimată de economistul de la Harvard, Roberto Barro, potrivit căreia "cheltuielile finanţate prin creşterea deficitului nu au nici un efect, deoarece contribuabilii, anticipînd o creştere viitoare a taxelor, pentru compensarea datoriilor actuale, vor economisi, pur şi simplu, mai mult. Ei vor cumpăra noua datorie de la guvern şi nu îşi vor schimba deciziile de cheltuire". Pe scurt, Krugman "nu are nici cea mai mică idee despre ce anume a provocat criza economică, despre ce politici ar fi putut să o preîntîmpine sau cu privire la ce politici ar trebui să adoptăm de acum încolo" " dar consideră că, în situaţia de faţă, guvernul ar trebui să cheltuiască bani ca un marinar beat. Departe de a face prea multă matematică, economiştii au nevoie chiar de mai multă, pentru a "păstra o logică sănătoasă". În ceea ce priveşte strategia stimulului fiscal, lui Krugman îi reuşeşte o lovitură de knock-out. Concepţia potrivit căreia cheltuielile suplimentare ale guvernului ar provoca revărsarea unei sume egale de cheltuieli private, astfel încît efectul lor net de stimulare este zero, ar fi adevărată numai într-o economie cu o rată de angajare a forţei de muncă de 100%. Într-adevăr, Şcoala din Chicago admite tacit că economiile funcţionează întotdeauna la gradul maxim de ocupare a forţei de muncă. Susţinătorii ei nu sînt îngrijoraţi de faptul că economia americană a scăzut cu 4% în ultimul an şi că evidenţele de şomaj au înregistrat peste şase milioane de oameni. Pentru economiştii din Chicago, o creştere a numărului de oameni apţi de muncă inactivi reprezintă rezultatul alegerii voluntare de a nu munci. Ca o concesie în faţa bunului simţ, ei acceptă că oamenii pot greşi şi că, numai în această măsură, un stimul ar putea fi benefic. Dar ei insistă asupra faptului că unicul stimul eficient este tipărirea de bani. Aceasta va duce la scăderea dobînzilor şi la redresarea economică. Împotriva acestei concepţii, Keynes arată că reducerea dobînzilor ar putea să nu fie o soluţie, deoarece la o dobîndă zero sau aproape de zero, investitorii ar prefera mai degrabă să păstreze banii, decît să-i dea împrumut. De aceea " după cum a spus el în 1932 ", s-ar putea să nu existe "nici o scăpare de la o recesiune economică prelungită şi, probabil, fără sfîrşit, cu excepţia intervenţiei directe a statului pentru promovarea şi subvenţionarea noilor investiţii" " exact ceea ce, pe bună dreptate, face administraţia Obama. La întrebarea privitoare la ce anume a provocat criza economică, dezbaterea este mai echilibrată. Krugman este dezavantajat de faptul că atribuie criza "iraţionalităţii", ceea ce " arată Cochrane " nu este o teorie. Krugman face asta deoarece refuză să ia în serios distincţia crucială a lui Keynes între risc şi incertitudine. După părerea mea, contribuţia majoră a lui Keynes la teoria economică a fost evidenţierea "precarităţii extreme a bazei cunoaşterii pe care trebuie să se sprijine estimările noastre asupra perspectivei de cîştig". Toate acestea contribuie la o stabilitate considerabilă a pieţelor, atîta vreme cît convenţiile durează. Dar ele sînt susceptibile de schimbări bruşte în faţa veştilor proaste care vin şi trec, deoarece "nu există o bază solidă de convingeri ferme care să le confere stabilitate". Este exact ceea ce se întîmplă într-o sală de teatru aglomerată atunci cînd cineva strigă "Foc!". Fiecare se va repezi să iasă afară. Ceea ce nu este un comportament "iraţional", ci un comportament raţional în faţa incertitudinii. Este, în esenţă, ceea ce s-a întîmplat toamna trecută. Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al Consiliului de Administraţie al Şcolii de Studii Politice din Moscova. traducere de Matei PLEŞU Copyright: Project Syndicate, 2009 www.project-syndicate-org