Keynes și social-democrația de astăzi

7 iulie 2010 PE CE LUME TRĂIM

În Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor, Keynes sfîrşeşte prin a face un sumar al punctelor tari şi slabe ale sistemului capitalist. Pe de o parte, capitalismul reprezintă cea mai bună protecţie a libertăţii şi opţiunilor individuale, a iniţiativei antreprenoriale. Pe de altă parte însă, pieţele fără reglementări nu reuşesc să atingă două scopuri esenţiale ale oricărei societăţi civilizate. Aceste constatări ar sugera o implicare a guvernului, ceea ce coincide cu tendinţele caracteristice gîndirii de stînga.

Pînă la publicarea Teoriei generale… în 1936, social-democraţii nu ştiau ce să facă în privinţa ocupării complete a forţei de muncă. Politicile lor urmăreau să-i priveze pe capitalişti de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Cum ar putea să ducă asta la ocuparea forţei de muncă rămînea neclar. Exista o idee, iniţial enunţată de Marx şi Ricardo, că pătura capitalistă avea nevoie de o „armată de rezervă a celor fără muncă“ pentru a-şi menţine profiturile. Conform acestei concepţii, dacă profitul ar fi eliminat, nevoia unei asemenea armate de rezervă ar dispărea. Munca va fi plătită la preţul corect, iar toţi cei care doresc să muncească vor putea să găsească o slujbă. Dar, lăsînd la o parte imposibilitatea de a naţionaliza întreaga economie prin mijloace paşnice, această abordare prezenta defectul fatal de a ignora cererea. Ea presupunea că şi cererea va rămîne întotdeauna aceeaşi, chiar dacă eliminăm profiturile.

Keynes a demonstrat că principala cauză a şomajului de durată nu era dependenţa de profit a muncitorilor, ci fluctuaţiile investiţiilor private într-un mediu nesigur. Aproape toate situaţiile de revenire ciclică a şomajului prezentau o corelaţie cu scăderea investiţiilor. Astfel, importantă este nu naţionalizarea capitalului, ci socializarea investiţiei. Industria poate fi lăsată fără grijă în mîini private, cîtă vreme statul garantează un nivel al investiţiilor necesar ocupării forţei de muncă. Acesta poate fi atins prin politici fiscale şi monetare: rate scăzute ale dobînzilor şi programe ample de investiţii ale statului.Pe scurt, Keynes a urmărit să atingă un obiectiv-cheie al social-democraţiei, fără să schimbe proprietatea din industrie. Cu toate acestea, el n-a trecut cu vederea faptul că redistribuţia ar putea să ajute la ocuparea completă a forţei de muncă. O tendinţă mai mare spre consum ar putea să „servească în acelaşi timp drept motivaţie pentru investiţii“.

Astăzi, ideile despre ocuparea forţei de muncă şi egalitate rămîn esenţiale social-democraţiei. Dar bătălia politică trebuie dusă pe fronturi noi. Dacă odinioară frontul era împărţit între guvern şi proprietarii mijloacelor de producţie – industriaşi, rentieri – astăzi, el are în prim-plan guvernul şi finanţele. Măsuri cum ar fi eforturile Parlamentului European de a reglementa piaţa derivatelor, interzicerea de către Guvernul britanic a aşa-numitelor „vînzări scurte“ în ajunul crizei financiare ori cererea de a opri bonus-urile bancherilor sînt expresii contemporane ale dorinţei de a reduce puterea speculaţiilor financiare, care fac rău economiei.

Noua orientare spre îmblînzirea puterii finanţelor este, în linii mari, o consecinţă a globalizării. Capitalul se mişcă peste graniţe mai liber şi mai repede decît bunurile şi oamenii. În vreme ce marile firme internaţionale îşi folosesc de obicei marea concentrare de resurse financiare pentru a determina o continuă de-reglementare („sau plecăm în altă parte“), criza economică le-a transformat mărimea în responsabilitate.

A fi prea mare pentru un eşec a devenit, pur şi simplu, a fi prea mare. Keynes a putut vedea că „precaritatea pieţelor financiare este o parte deloc neglijabilă a problemei contemporane privind protejarea investiţiilor“. Lucru cu atît mai adevărat astăzi – 70 de ani mai tîrziu. În loc să protejeze investiţiile în sectoarele productive ale economiei, industria financiară a devenit adepta protejării investiţiei în sine. Acest aspect are nevoie, şi de astă dată, de strategii guvernamentale active. Dar, aşa cum ar fi argumentat Keynes, este important ca expansiunea implicării guvernamentale să fie determinată de necesitatea unei economii sănătoase, nu de ideologii politice, social-democrate sau de altă natură.

Intervenţia statului trebuie să umple acele spaţii pe care sectorul privat nu le poate acoperi. Actuala criză economică demonstrează limpede că pieţele private nu sînt capabile să se reglementeze; regulile interne reprezintă, astfel, o zonă esenţială în care guvernul are un rol de jucat. În mod similar, problemele legate de timp împiedică firmele multinaţionale să-şi împartă pieţele pe compartimente. Ridicarea unor bariere în calea fluxurilor de capital sub forma taxelor internaţionale, oprind criza înainte ca ea să se globalizeze, reprezintă, aşadar, o altă sarcină a guvernului.

Contribuţia cea mai importantă a lui Keynes în zona social-democraţiei nu rezidă, totuşi, în amănuntele teoriei sale, ci în insistenţa lui privind rolul statului ca protector al binelui comun şi datoria acestuia de a completa şi reglementa forţele pieţei. Dacă avem nevoie de piaţă pentru a opri statul să se comporte rău, în aceeaşi măsură avem nevoie de stat pentru a împiedica pieţele să se poarte reprobabil. Aceasta presupune, astăzi, standarde în privinţa pieţelor financiare, limitarea puterii şi a profiturilor lor.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor, profesor emerit la Universitatea Warwick şi autor al unei biografii a economistului John Maynard Keynes.