Kepler pentru uz contemporan
Cînd Galileo Galilei a descoperit pe cer cu telescopul mai multe stele decît se văd cu ochiul liber, Kepler a avut o problemă: dacă cumva credinţa lui cu sistemul solar unic şi în centrul lumii e greşită? Kepler mergea pe o versiune cosmologică în care universul era finit, stelele erau toate la aceeaşi distanţă de Pămînt, iar descoperirea unora noi îi încurca gîndirea. Alţi astronomi îi dădeau tîrcoale cu idei neliniştitoare. Nu cumva stelele astea în plus erau de fapt unele mai îndepărtate? Şi, eventual, tot stelele astea erau în centrul unor alte lumi şi tot aşa, fără sfîrşit? "Nu, sînt doar mai mici" a fost explicaţia nemţească a lui Herr Kepler. Foarte confortabil. Fără infinit, că e prea complicat şi tulburător. A fost cea mai simpatică teorie greşită bazată pe observaţie corectă. Steaua de mic litraj l-a scăpat pe Kepler din încurcătură, transpiraţii şi viziuni. Asta facem şi noi în fiecare zi. În modelul nostru cosmologic, în care fiecare e în centrul Universului, unic şi perfect, pătrund din cînd în cînd dubii. Nu cumva ăla e de fapt mai moral, mai deştept, mai bun decît mine? Nu cumva greşesc aici cînd dau ţeapă la slujbă, arunc gunoiul pe pajişte, trec pe roşu, fur, mint, promit, înşel? Nu cumva ăla care nu face toate astea e mai mare ca mine, ca om? La întrebările astea (pe care le pun eu din off, că ele nu apar aşa evidente şi nici prea des formulate în capul cetăţeanului), răspunsul lui Kepler e surprinzător de actual. Nu cumva ăla e mai mare şi mai bun ca mine? Nu, e mai mic. La fel se întîmplă în literatură: Manolescu nu poate fi mare pentru că a scris mult şi ordonat şi s-a înhămat la o treabă de un milion de semne: trebuie să găsim o greşeală aici, care să se bată cu succes cu stelele mici, dintr-odată vizibile cu telescopul cărţii lui. După acelaşi principiu al jenei faţă de performanţă îi micşorăm pînă la uitare pe alţii care s-ar putea înscrie cumva la categoria "mai buni ca noi". Cît stă pe ecran o actriţă bună ca Ana Maria Marinca şi cît Sexy Brăileanca? Număraţi minutele şi vă veţi îngrozi de diferenţă. Ce ştie lumea de Radu Georgescu (singurul român care i-a vîndut lui Bill Gates un program de 30 de milioane de dolari) şi ce află zilnic de Gigi Becali, care ne-a vîndut tuturor poveşti şi terenuri ale altora? Cît ştiţi despre oamenii care învaţă să dea la Harvard şi să intre şi cît despre cei care învaţă să dea la poartă? Nu ştiţi, nu consumăm acel gen de valoare. Şi nici nu se înscrie în sistemul nostru, al lumii, în care, ca şi Kepler, nu lăsăm bunătate de fapte să ne strice teoria. Dar care e teza cosmogonică pe care faptele nu trebuie cu nici un chip s-o contrazică? E foarte simplu: credem că România e naşpa. E uşor să tragi concluzia asta, mai ales încălţat cu cizmele de cauciuc ale lipsei de apartenenţă la comunitate. România nu ne place, ştiu toate scrumierele şi ceştile de cafea peste care se revarsă, în intimitate, vorbele astea. Nu sînt pentru uz public: unul dintre defectele de pe listă e şi ipocrizia. Şi de fapt, e greu să dovedeşti contrariul. La fel ca stelele supranumerare ale lui Kepler, faptele bune şi oamenii mari ai României sînt la distanţă şi nu se văd decît cu telescopul. Să îi aduci aproape e, poate, prea devreme. Să presupui că Liiceanu e mai degrabă mai sus şi mai de urmat ca model decît Guţă te poate aduce în postura lui Giordano Bruno. Nu, n-o să te ardă pe rug ca pe el, însă te vor prăji la rating mic pe televizor şi circulaţie subţire în presa scrisă. Cenzura, adevărata cenzură e cea a mulţimii, cu mult mai eficientă decît Inchiziţia. Trăim într-o lume dominată de gustul mediu, care crede şi nu cercetează. Lui Kepler i-ar fi plăcut aici, iar Galileo sigur ar fi fost nevoit să recunoască la un talk-show că Pămîntul e în centrul sistemului solar. Aşa, cam cum e Botezatu între designeri.