Jurnalismul responasbil

17 aprilie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Cum este şi normal, pe măsură ce criza jurnalismului românesc se adînceşte, articolele despre jurnalism se înmulţesc. Iar rubrica de faţă nu face excepţie.

Să ne întrebăm însă dacă nu cumva vedem lucrurile prin lentilele unei anumite stereotipii: presa este, în principiu, „quality“ – deci frecventabilă – şi „tabloidă“ – deci rea.

Şi totuşi, există presă tabloidă bine făcută, cu respectarea regulilor genului – da, sînt reguli şi aici! –, prezentă la noi în foarte mică măsură spre deloc, şi într-o măsură mai mare în spaţiul german sau în cel britanic. Cu precizarea că, în acesta din urmă, derapaje grave comise în ultimii ani – precum interceptările telefonice ilegale şi intruziunile în viaţa privată, duse dincolo de litera legii – au stat la originea unor reglementări care, pînă de curînd, păreau de neconceput.

Există, bineînţeles, o presă tabloidă de proastă factură – şi aceasta nu este neapărat o formulă pleonastică. Găsim pe la noi exemple cu nemiluita.

După cum există presă „quality“ într-adevăr de bună calitate şi presă „quality“ cît se poate de proastă. O publicaţie care nu pune pe primele pagini sau în interior femei sumar îmbrăcate şi care nu abordează cu obstinaţie desuurile şi isprăvile starletelor nu este neapărat una de calitate. Un jurnal care nu împroaşcă din prima secundă cu sînge pe ecran nu înseamnă că este obligatoriu unul de ţinută. Cînd jurnaliştii îşi pierd capul în toiul disputelor politice, lăsînd la o parte pînă şi subiectivismul general acceptabil – oameni sîntem! – pentru a îmbrăca haina gri a activistului, calitatea este cea sacrificată.

Dar există ceva şi mai grav decît a scăpa caii pe cîmpia mănoasă a pasiunii politice. Este vorba despre confuzia planurilor, cînd un subiect demn de o presă de calitate este tratat cu mijloacele tabloidismului de cel mai prost nivel. Cînd totul – de la politicile publice, la economie şi finanţe, de la afacerile europene şi pînă la sensibile chestiuni de istorie recentă – ajunge la mîna unor lăutari ai studiourilor TV, o specie superficială şi flecară, dar stridentă şi agresivă, deja bine definită în spaţiul nostru public. Uşurinţa cu care personajele cu pricina ajung să expedieze în ridicol orice subiect reprezintă o contribuţie la prostirea mediatică, mai dihai decît cel mai tabloid dintre tabloide.

În definitiv, atît media „tabloid“ cît şi cea „quality“ (suportul tehnologic nu contează) reprezintă două forme cinstite de comerţ, cîtă vreme ceea ce scrie pe ambalaj poţi găsi şi înăuntru. Formulele hibride însă – acest junk food informaţional – sînt o formă de înşelăciune.

Ar trebui, probabil, să depăşim împărţirea mecanică a presei în „tabloid“ şi „quality“, şi să judecăm prin prisma responsabilităţii. Să facem distincţia între jurnalismul responsabil şi celălalt, din categoria junk.
Iată doar două exemple de dată recentă. Ce se întîmplă cînd un deputat propune o lege prin care cuplurile gay să se poată înregistra într-o uniune consensuală? Dăm un titlu-şoc: „Homosexualii, la altar“. Că nu este vorba decît despre un act încheiat eventual la notar, fără legătură cu religia, ce mai contează? Că este o discuţie sensibilă în societatea noastră atît de conservatoare, ce importanţă mai are în faţa unui asemenea titlu-bombă şi a unor declaraţii ditirambice ale unor politicieni populişti?

Un alt exemplu: înainte de un meci de fotbal ce se anunţa oricum tensionat, conducătorii unuia dintre cluburile implicate dau declaraţii provocatoare la adresa adversarilor. Îi iau peste picior, îi fac în fel şi chip, ba şi anunţă ritos că ştiu ei, la meci vor avea loc incidente grave, pentru care sînt pregătiţi. Desigur, toate acestea pentru a stîrni furia în rîndul unor tineri de peluză – cu destule carenţe educaţionale şi de comportament – şi pentru a ajuta la producerea de incidente – ceea ce, inevitabil, se şi întîmplă în seara meciului.

Întrebarea este dacă „rostogolirea“ în media a unor asemenea declaraţii, fără a insista asupra periculozităţii lor, ci numai de dragul spectacolului ieftin înseamnă o probă de responsabilitate. Cu siguranţă, nu.

Jurnalismul responsabil a ajuns, în România, o formă de rezistenţă, cuibărit prin cîteva programe de televiziune, colţuri de ziare şi unele publicaţii electronice. Asaltul produselor junk pare de neoprit, cel puţin fără un ajutor din afară. Dar de unde? Poate chiar din partea companiilor private – şi, în primul rînd, acelea care susţin, prin campaniile lor, produsele informaţionale de tip junk. Dacă jocurile de noroc, alcoolul şi tutunul, băuturile acidulate sau mîncarea hipercalorică sînt taxate în beneficiul programelor de sănătate, de educaţie sau de practicare a sporturilor, de ce nu s-ar întîmpla la fel şi cu programele dăunătoare pentru societate?

O primă jumătate de pas în direcţia corectă s-a făcut cînd o companie a decis să taie publicitatea unei emisiuni de tip tabloid de proastă calitate – în realitate, un fel de instigare publică la abuz asupra unei persoane lipsite de apărare. E adevărat, puţin, foarte puţin faţă de reacţia unanimă a clienţilor importantului ziar ungar Magyar Hírlap, care au refuzat să mai dea publicitate în urma publicării unui editorial cu tentă rasistă. Dar puţin e mai mult decît nimic.

Susţinerea unor programe de jurnalism responsabil ar fi nu doar o onoare pentru companii şi o bună lovitură de imagine. Ar fi chiar un gest pragmatic, fiindcă acestea nu pot funcţiona cum trebuie într-un mediu viciat, într-o societate imbecilizată. Şi pentru imbecilizarea căreia ajung să mai şi plătească!

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.

Mai multe