Jurnal de campanie (II)

1 iunie 2016   PE CE LUME TRĂIM

Există foarte puține exemple de politicieni români care știu să renunțe. O fac doar siliți de împrejurări, fără eleganță și, de aceea, fără să beneficieze de prezumția de decență. Emil Constantinescu nu a fost iertat pînă astăzi pentru că a luat decizia rațională de a nu cere un al doilea mandat, după ce primii și singurii săi patru ani la Cotroceni fuseseră marcați de decizii dificile (sprijinul pentru efortul NATO în Serbia), o criză economică ce părea fără final și veșnice neînțelegeri în interiorul coaliției de guvernare.

Modelul său e mai degrabă singular. Dl Ion Iliescu spunea, la un moment dat, că va ieși din politică doar cu picioarele înainte. Acest fost președinte poate fi încă văzut pe la congresele PSD, citind analize politice și făcînd predicții despre lucruri care se încadrează oriunde între politica de cadre a partidului și încălzirea globală. În momentele de criză emite, după caz, cîte un epitet eficient-veninos sau apeluri la calm.

La rîndul său, Traian Băsescu continuă să se afunde din ce în ce mai mult într-un soi de spirală a apărării arțăgoase și a subiectelor minore. Nici domnia sa nu renunță. Continuă să facă un oarecare rating, reevaluînd și reinterpretînd foști aliați și inamici din politică, media și administrație. Un spectacol mai degrabă stînjenitor și un pic necinstit.

Însuși regele Mihai a fost la un pas de a accepta o candidatură la președinția României, însă, din fericire, s-a repliat la timp. Asta nu l-a împiedicat însă, mai tîrziu, pe ginerele său să încerce marea cu degetul. Straniul său discurs de acum șapte ani este încă disponibil pe YouTube. Calculele ulterioare n-au făcut decît să sublinieze ridicolul acestei candidaturi care, pînă la urmă, a fost și ea abandonată. Răul fusese făcut însă, iar pagubele aduse din ce în ce mai puțin relevantei instituții a monarhiei au fost majore.

Sînt tentat să spun că, după contactul cu puterea, reprezentanților politici ai românilor li se atrofiază organele responsabile cu autoevaluarea. Stînci neafectate de ridicol sau inadecvare, politicienii români nu numai că nu știu să își calculeze corect prezentul, dar își neglijează complet posteritatea. Dincolo de Palatul Cotroceni avem, de asemenea, destul exemple de încăpățînare dăunătoare, pe alocuri stupidă și, în toate cazurile, nejustificată de un interes public.

De la Radu Vasile, premierul de sub care plecase un întreg Guvern, și pînă la Victor Ponta, cel care care și-a părăsit funcția doar speriat de stradă și sfidat de aliați, lista e lungă.

În condițiile astea, e destul de ușor de înțeles de ce în runda asta de alegeri locale vedem pe buletinele de vot oameni ca Marian Vanghelie, Cristian Popescu Piedone sau Adrian Severin. Maximumul de concesie pe care au reușit acești oameni să o facă a constat în depunerea candidaturilor din partea unor partide-fantomă, de care nu vom mai auzi indiferent dacă antenumiții vor cîștiga sau nu.

Adevărul este că e greu să nu zîmbești gîndindu-te la felul în care își proiectează moștenirea politică dl Severin, condamnat în primă instanță pentru luare de mită și trafic de influență. Sau, în funcție de caracter, e greu să nu te înfurii. La fel cum e greu să nu ai o reacție de respingere cînd îți amintești că principalul partid al României e condus de un om în al cărui cazier apare o condamnare definitivă. Și totuși, nimeni nu renunță. Toți merg mai departe, astfel încît nu de puține ori auzim o afirmație cu care ne-am obișnuit atît de mult, încît nu îi mai sesizăm nefirescul: „Lasă, că îl oprește DNA.“ Dar procurorii și judecătorii nu au printre atribuții instalarea decenței în mediile politice. Nu cred că există cineva care să își dorească așa ceva.

Auzim adesea că prezența unor caractere dubioase în organismele alese (Consilii locale, Parlament) vine de la nepăsarea sau chiar complicitatea publicului. Nu cred că ăsta e motivul principal, chiar dacă argumentul nu poate fi ignorat. Rațiunea pentru care acești oameni supraviețuiesc politic ține mai degrabă de dificultatea nou-veniților de a intra în sistem.

Campania aceasta ne-a arătat foarte clar că e aproape imposibil să treci de barierele legale și mediatice, dacă nu vii dintr-o rețea de influență deja bine cuplată la administrația publică. Pur și simplu, nu ai cum. Cîtă vreme sistemul politic românesc va funcționa pe baza unor stimulente perverse – cîștigătorii împart funcții și bani publici care devin avantaje determinante în următoarea rundă de alegeri –, o curățare a politicii românești de personaje toxice e foarte greu de prezis. Modelele pozitive de conduită sînt aproape inexistente, iar presiunea din exterior e aproape zero. Consecința e că sistemul are tendința să se replice la nesfîrșit.

De aceea, lecțiile pe care ar trebui să le reținem de aici țin mai degrabă de o eliberare a potențialului politic din rîndul comunităților. Altfel spus, miza pe decența unor oameni care nu și-au educat o astfel de trăsătură de caracter e inutilă și, maximum, poate provoca frustrări nerezolvabile.

Mult mai eficient e un calcul pe termen mediu, plecînd de la coordonatele de mai sus. Adică un refuz consecvent al asocierii cu oricare dintre partidele care au luat administrația prizonieră. Am mai spus-o și insist: după 26 de ani, votul util începe să își arate limitele.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe