Jocuri ale vieții, călătorii ale (auto)cunoașterii

Zilele acestea au fost pline orașele și rețelele de socializare de festivități și flori, de costume, rochițe și coronițe, diplome și premii, banchete. Au absolvit elevii claselor a XII-a și, dacă în anii pandemici nu am mai asistat la o asemenea revărsare de culori, decît cu pale reflecții online, acum s-a revenit la marcarea tradițională a momentului. Ce bine! Nu sînt adeptul festivismelor și am scris despre asta, dar, pentru acești copii, momentul încheierii liceului este chiar important, o trecere spre o nouă etapă cu încheierea uneia care merită sărbătorită. De aceea, privesc cu mult mai multă simpatie și empatie acest festival al absolvirii decît festivitățile, adesea găunoase, de la începutul anului școlar. Am văzut și opinii ale unora care se arată scîrbiți de atîta expresie a bucuriei, dar nu sînt, în această privință, de acord cu ei, chiar dacă pe unii îi stimez.

Dar să mă duc puțin în trecut și înspre ceea ce rămîne sau ceea ce se acumulează în acești 12 ani de școală pe care acești copii îi încheie acum, așa cum alte generații i-au încheiat în trecut. Încerc să îmi contabilizez propriii ani de liceu și acumulările din ei. Am absolvit un liceu cu profil realist, chimie-fizică, respectiv chimie-biologie, unul dintre cele mai căutate în acele vremuri (și astăzi, de asemenea). Ce-mi aduc eu aminte din acei ani? Este foarte trist că nu-mi aduc aminte prea multe lucruri pe care să le valorizez în ordinea dezvoltării mele personale. Ce eram la finalul liceului? Un tînăr oarecum confuz, care absolvise un liceu realist în care nu se regăsise deloc, din perspectiva înclinațiilor profesionale, și care în alte privințe nu-i oferise mai nimic. Acumulări de informații de natură științifică, din aria științelor realiste, cu care știam intuitiv că nu mă voi împăca în viață. Și, dincolo de acestea, o înțelegere deloc orientată a omului și a omenescului, pe care trebuia să o descopăr singur, în anii de după aceea, pînă în zilele de azi.

Dirigenția, ca o oră aproape stearpă, materiile umaniste lipsite de substanță și ele. Româna, cu comentarii dictate în ultimele două clase de liceu (excepție fac primii doi ani, în care profesoara, doamna Cornellia Vlad, a însemnat o lumină în toată obscuritatea acelor ani), fără o minimă întoarcere a esteticului normativ înspre complexiatea umanului, istoria turuită ca o înșiruire de date și de fapte, fără implicarea aspectelor ce țin de valori ale umanului în contexte evolutive, nu mai spun de filosofie și psihologie, făcute ca niște auxiliare lipsite de importanță, ore în care totul se reducea la cîteva teorii transmise ex cathedra. Nu, să nu se înțeleagă că-mi blamez profesorii. Nu o fac, deloc. Așa era modelul de educație școlară. Și mă tem că, în anumite privințe, lucrurile nu stau mult altfel nici astăzi.

Ce nu m-a ajutat să înțeleg școala, dacă nu să învăț propriu-zis, și ce mă tem că nu face nici astăzi, pentru copiii noștri? Școala nu m-a întors, aproape deloc, înspre mine însumi. Nu m-a familiarizat aproape deloc cu complexitatea umanului ca fond afectiv, emoțional, mental și chiar fizic. Ce înseamnă viața de zi cu zi a unui om și cum să-i facă față, cu plictiseala, frica, iubirea sau lipsa ei, infidelitatea sau despărțirea, blîndețea sau violența, suferința sau bucuria. Cum se lucrează cu ele în interiorul tău. Ce înseamnă spiritualitatea și unde începe ea, fără a o confunda cu emoționalitatea sau cu raționalitatea. Unde se articulează dimensiunea fizică a ființei de dimensiunea ei emoțională și spirituală. Școala avea în mare măsură – și cred că azi lucrurile nu diferă mult – avea, deci, scopul de a te învăța să înțelegi lumea, dar fără să te înțelegi, fără să te știi pe tine. Ceea ce este, în sine, un nonsens. Și apoi, te arunca orbește în viață.

Sîmbătă seară m-am întîlnit cu trei prieteni. Pentru că ezitam să ieșim în oraș, am propus să bem un vin și să ne jucăm ceva, întrebînd gazda dacă nu are vreun joc de societate. Prietenul-gazdă a scos la iveală un joc care ne-a ținut apoi pînă spre ora două noaptea în jurul unei table și al unor cartonașe. Este vorba despre un joc care se bazează pe celebra narațiune a lui Joseph Campbell Călătoria eroului. Nu dau detalii despre logistica desfășurării, dar, în linii mari, jucătorii trebuie să răspundă unor întrebări de pe cartonașe care vizează patru dimensiuni ale ființei: fizicul, emoționalul, mentalul și spiritualul, trecînd prin patru etape ale drumului, de la inocent la căutător, apoi la războinic și, în fine, la maestru. Întrebările sînt unele ludice, altele aparent absurde, altele evident scormonitoare și te fac să te răsucești adesea în tine, punîndu-ți la încercare cunoașterea de sine și curajul de a te vulnerabiliza. Te trezești, la o vîrstă a maturității, că adesea nu știi să-ți răspunzi ție însuți, darmite să ai și curajul să vorbești în fața celorlalți despre astfel de ascunzișuri ale tale. Dar, cu atît mai mult, te pun în fața ta ca în fața unei oglinzi. Și îți dau coate să te contempli cu onestitate. Am rîs și ne-am distrat, cunoscîndu-ne reciproc mai mult decît ne cunoșteam înainte cu trei ore, dar, cel puțin în ce mă privește, aruncînd și unele priviri mai adînc în mine.

De ce povestesc acest episod? Este un joc pe care eu, cu siguranță, cînd voi avea ocazia, îl voi folosi și în procesul didactic. Cartonașele acelea pot fi oricînd folosite ingenios în lecții de literatură, de istorie, de psihologie sau filosofie, de biologie sau de sport, la urma urmei. Dar tot ce se află ca interogații și provocări pe cartonașele unui joc și, la urma urmei, alte interogații și întrebări similare ar trebui să se afle în procesul didactic în mod implicit. Și ar trebui să fie urmărit ca scop cu atenție, în întregul proces de formare a profesorilor, indiferent de disciplinele pe care le predau. Pentru ca absolvenții claselor a XII-a, pe care îi felicit acum, la final, să încheie acest ciclu de viață cît mai în acord cu ei înșiși, cît mai conștienți de ceea ce îi așteaptă în viață.         

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.