JFK – aspecte ale mitului

27 noiembrie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Acum 50 de ani, a murit împuşcat cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy. Exact în aceeaşi zi, s-a născut mitul JFK. La începutul unui recent articol al său din Evenimentul zilei, Vladimir Tismăneanu spunea că „miturile politice sînt constelaţii de pasiuni, aşteptări, sentimente şi emoţii.“ În politică – pînă şi în forma ei de existenţă cea mai rudimentară, cea românească – miturile au mai multă forţă decît ideologiile. De fapt, ideologiile sînt eficiente şi exercită forţă transformatoare autentică numai dacă sînt în stare să pună la lucru mituri. Altfel, rămase în literatura de partid, sînt vorbe goale. Nu voi insista mult asupra teoriei mitului politic. Mă voi rezuma să amintesc doar două lucruri. Primul – că un personaj ori un act politic devine mitic cînd toate forţele politice se adapă de la el, se revendică de la el, îl citează şi îl evocă – în sprijinul propriilor teze, fireşte –, fără să ne mai punem problema legitimării partinice a referinţei. Un exemplu, pentru a fi mai clar: orice om politic citează, să zicem, din Ionel Brătianu ori din Iuliu Maniu, cu egală legimititate, fără să spunem că e nefiresc, de pildă, pentru că e socialist, iar Brătianu a fost liberal, sau pentru că e liberal, deşi Maniu a fost ţărănist. Şi Ionel Brătianu, şi Iuliu Maniu sînt mituri, pentru că societăţii de azi i se pare firesc să-i evoce dincolo de apartenenţa lor politică din timpul vieţii. Evident, politicianul e partizan, el aparţine unei tabere şi e advers alteia, dar mitul politic e transpartinic, el aparţine tuturor cu egală îndreptăţire. Al doilea lucru pe care care l-aş aminti în această discuţie este diferenţa dintre mit şi fabulaţie. În engleză – şi prin extensie în „romgleza“ – care se vorbeşte azi, ele pot fi sinonime. De aceea, e important de marcat diferenţa: mitul evocă realitatea trăită şi repetabilă (exact asta face ritualul, reactualizează mitul), pe cînd fabulaţia este produsul imaginaţiei, fiind, la limită, o minciună. Indiferent de ceea ce povestim despre el, John Fitzgerald Kennedy a fost o realitate politică trăită şi e un mit; Harry Potter, de pildă, e doar o fabulaţie.

După aceste criterii – dar şi după multe altele pe care nu le-am putut scrie aici din considerente redacţionale – John F. Kennedy este un mit în plină vigoare. Acest om, care a fost preşedinte pentru aproximativ 1000 de zile (cam trei ani), la începutul anilor ’60, nu a putut lăsa o moştenire politică consistentă. Destinul nu i-a dat timpul necesar. Dar a lăsat un mit imens, care învinge orice moştenire politică sau orice doctrină prezidenţială americană, prin influenţa sa asupra minţii şi sufletelor oamenilor. Vorba lui Tismăneanu: pasiuni, aşteptări, sentimente, emoţii. Nu în asta constă toată viaţa noastră?

Cînd a candidat la preşedinţia Statelor Unite, în 2004, actualul secretar de stat american, John Kerry, a folosit nu o dată coincidenţa dintre iniţialele numelui său (John Forbes Kerry) şi cele mai faimoase iniţiale din istoria Americii – JFK. În 1992, cînd a candidat pentru prima dată la funcţia supremă, Bill Clinton a folosit în campania electorală o fotografie de tinereţe în care, adolescent fiind, în tricou cu mînecă scurtă şi pantaloni de trening, dă emoţionat mîna cu cel care era, în acel moment, preşedintele SUA: John F. Kennedy. Întîlnirea a avut loc la Casa Albă, cînd un grup de liceeni cu ambiţii politice, printre care şi Clinton, reuniţi la Washington într-un program anual de leadership politic pentru cei foarte tineri, l-au vizitat pe preşedinte. Era în 1963, cu şase luni înainte de asasinat. În 2008, cînd a candidat pentru prima dată la preşedinţia SUA, Barack Obama a vizitat Berlinul şi a vrut să vorbească în piaţa din faţa Senatului german, clădire în care, pînă în 1990, a funcţionat Primăria Berlinului de Vest. Acela era locul în care, în iunie 1963, JFK a rostit discursul „Ich bin ein Berliner“, istoric astăzi – iar candidatul Obama voia să reactualizeze mitul. Ronald Reagan însuşi l-a citat pe JFK de 133 de ori în timpul campaniei sale electorale cîştigătoare din 1980 şi, în 1984, atît Reagan, cît şi Mondale (contracandidatul său democrat) s-au prezentat ca fiind urmaşi politici ai lui JFK. Iată ce înseamnă un mit politic!

Evident, orice mit are şi zeloşii săi demitizatori. Demitizarea este, prin definiţie, o operaţiune idioată. Ca orice idioţenie, este o operaţiune cu ceva succes. Pe parcursul anilor au apărut documente şi cărţi care au încercat să anuleze trăsăturile principale ale mitului JFK. Astfel, el nu a fost chiar porumbelul păcii care ni se spune că a fost (a dublat numărul militarilor americani prezenţi în Vietnam, privea extrem de încordat spre URSS, mai ales după prima sa întîlnire tête-à-tête cu Hruşciov, din 1961, şi a condus operaţiuni serioase pentru eliminarea fizică a lui Castro), el nu a fost chiar apărătorul drepturilor civice care se zice că a fost (supravegherea lui Martin Luther King nu a fost niciodată mai intensă, iar JFK a încercat din răsputeri să oprească faimosul marş de la Washington, din 28 august 1963, în cadrul căruia carismaticul lider negru a rostit faimoasa cuvîntare „I have a dream“; abia cînd lideri radicali, precum Malcolm X, au denunţat marşul ca fiind o manevră a administraţiei, Kennedy a priceput că marşul era, de fapt, un gest moderat şi de bun-simţ), ca să nu mai pun la socoteală probele sprijinului pe care mafia italiană l-a dat lui JFK în alegerile prezidenţiale cîştigate la mustaţă în 1960. Atît de „la mustaţă“, încît întrebarea dacă JFK ar fi devenit preşedinte fără acest sprijin nu e deloc nepotrivită. Totuşi, mitul funcţionează şi – o spun răspicat – e bine că e aşa. În fond, mitul JFK este un mit al binelui şi asta contează cel mai mult. E un mit al păcii şi al libertăţii, al idealismului politic şi al tinereţii fără bătrîneţe (nimeni nu a apucat să-l vadă pe JFK bătrîn), al democraţiei care e atît de puternică, încît ajunge pe Lună, şi al altruismului, al primatului datoriei pe care o ai faţă de ţara ta, în faţa datoriei pe care ea o are faţă de tine.

În ceea ce mă priveşte, deşi a fost un membru fundamental al Partidului Democrat, îmi place mult JFK mai ales pentru că a avut curajul să spună maşinăriei propriului partid că loialitatea de partid are limitele ei. Şi, la doi ani după ce i-a spus asta în faţă, a obţinut sprijinul total al partidului său, pentru candidatura la preşedinţia SUA, şi a şi cîştigat alegerile. Dintre toate, asta e povestea cu JFK care îmi place cel mai mult.  

Mai multe