Jazzul și limba română
E interesant să constatăm cît de repede a intrat în limba română cuvîntul jazz, într-o perioadă de conectare culturală intensă cu lumea occidentală, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Cît de cunoscut și răspîndit era cuvîntul în epocă se poate vedea din faptul că marele dicționar-tezaur – Dicționarul limbii române –, lucrare academică destul de reticentă în acceptarea împrumuturilor lexicale potențial efemere, l-a inclus în inventarul său. În fascicula cuprinzînd litera J, apărută în 1937, jazz (cu varianta jazzband) era deja prezentat ca un cuvînt polisemantic, definit ca „stil muzical, caracterizat prin sincope și printr-un ritm sălbatec și grotesc, cu melodii insinuante și sentimentale”, ca „bucată muzicală cîntată în acest stil”, ca „bandă (numită și jazzband) de muzicanți, care execută astfel de bucăți cu instrumente nouă, deosebite unul de altul (ca banjo, saxofon, tamburină etc.)”, în fine, ca „orchestră alcătuită din astfel de instrumente”. Tonul definițiilor nu este cu totul neutru, dezvăluind o atitudine mai curînd negativă față de inovațiile muzicale („ritm sălbatec și grotesc”); impresia e întărită și de singurul citat oferit în dicționar, extras din romanul Întunecare, al lui Cezar Petrescu, apărut în 1927: „Jazzbandul urlă”. Dicționarul academic indica foarte clar statutul de neologism al cuvîntului, pe care îl data prin mărturie contemporană: „cuvînt nou, intrat în limbă, împreună cu muzica numită astfel, de pe la 1918 încoace”.
În presa românească din perioada interbelică termenul apare devreme și se răspîndește rapid, mai întîi în știri externe și cu explicații contextuale și apoi, tot mai firesc, în cronici interne, în anunțuri de concerte sau de programe radiofonice. Cuvîntul e folosit, de exemplu, într-un articol despre tendințele din teatru, în Viața Românească (nr. 10, 1920): „dacă nu merge altfel, se adaogă cîte-un jazz-band”. În Trésor de la langue française informatisé, prima atestare a cuvîntului jazz în franceză este din 1918. Chiar în engleza americană, prima atestare scrisă nu e mult depărtată în timp: articolul Jazz din Wikipedia indică drept primă apariție în presă anul 1915.
Ne așteptăm, desigur, să găsim formele jazz și jazz(-)band în revistele avangardei literare românești, în care modernizarea și sincronizarea cu tendințele internaționale erau programatice: „dacă ieri am cîntat inspirîndu-ne de la plug, boi, ogor, pădure, lună, amurg, – astăzi compunem jazzband-uri pentru uzul cetățeanului care trăiește în anul 1925” (Integral, iulie 1925); „iubim T.F.F. și uniunea Radiotelefoanelor (...) fiindcă prin ele dansăm pe melodiile unui jazz-band din Londra” (Integral, decembrie 1927). Ion Barbu publica în Contimporanul, în 1924, poezia Jazz band pentru nunțile necesare;ulterior, Jazz band va fi înlocuit cu Ritmuri). Tabloul unui București în care filmele, muzica, arhitectura, mașinile și chiar poezia erau conectate la actualitatea culturală și tehnologică americană a fost descris cu argumente convingătoare și cu savoare de Ioana Pârvulescu („Micul New York”, România literară, nr. 35, 2008).
Articole întregi erau consacrate, acum un secol, subiectului de actualitate. În Adevărul din 1 decembrie 1922, sub titlul cu surprinzătoarea ortografie Iazz-band, se manifesta o atitudine clar defavorabilă: „Iazz-band-ul face ravagii pretutindeni și nu te mai poți înțelege cu un prieten în tovărășia căruia vrei noaptea să bei un pahar de vin”. În textul intitulat „Jazz-ul“ (Rampa, 24 octombrie 1923), se afirma că „sensibilitatea indivizilor de astăzi nu s-ar mai fi mulțumit cu lucruri ușoare, superficiale, de unde și vedem nebunia de care a fost cuprinsă lumea întreagă pentru Jazz!”; articolul se încheia cu o declarație entuziastă: „idolul nostru, al tineretului și al plăcerilor, e azi, singur: Jazz-ul!”. Zece ani mai tîrziu, cratima deja dispăruse din titlul unui articol amplu, care semnala că subiectul se banalizase deja: „Controversa jazzului”, „Mai este jazzul în gustul publicului?” (din Radiofonia, 27 martie 1932).
Originea cuvîntului jazz în engleza americană era evidentă pentru vorbitorii români din perioada interbelică. Dicționarele noastre indică totuși ca sursă a termenului și franceza, considerîndu-se că acesta a funcționat ca intermediar al împrumutului lexical, cel puțin într-o primă etapă. Prima ediție a Dicționarului explicativ (DEX 1975) punea chiar pe primul loc franceza, lucru destul de straniu, la care s-a renunțat în edițiile mai noi. Lexicografii au pornit de la ideea că sursele principale de informații, pentru publicul din prima jumătate a secolului al XX-lea, erau texte scrise în franceză, limbă din care se traduceau cărți, articole, anunțuri. Intermedierea francezei a făcut, probabil, ca jazzband să circule o vreme pentru a desemna nu doar orchestra, ci chiar genul muzical (un sens azi învechit, în română ca și în franceză) și a determinat folosirea sintagmei muzică de jazz (posibil calc după musique de jazz, dar care se putea forma și prin analogie cu alte sintagme din același cîmp semantic, ca muzică de cameră).
Chiar dacă ne imaginăm că lumea fără Internet ar fi fost mult mai izolată decît cea de azi, se pare că presa de acum un secol funcționa suficient de bine, iar noutățile relevante se răspîndeau surprinzător de rapid.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).