Jannik?

Jannik şi Yannick, două imposibilităţi teoretice ale tenisului. Ar fi trebuit să fie altceva. Intersecţii. Au reuşit relativ tîrziu, cam la aceeaşi vîrstă, la 22 şi 23 de ani. Unul cu un minunat bronz, celălalt cu un păr ca o sîrmă ghimpată strălucitoare. Puteau să fi fost de la început fotbalişti, schiori sau cîntăreţi. Sau nimeni. 48 de ani a aşteptat Italia ca Panatta să aibă un succesor în Marele Şlem. Franţa încă aşteaptă, că s-au făcut doar 41. Dar poate că asta e ideea. Trebuie să fii altfel, cum a fost Noah, cum e Sinner. Tenisul de băieţi nu mai suportă de mult oameni obişnuiţi. E un sport atît de greu – cel mai greu după mine, de fapt nu, cel mai greu e tenisul de fete – încît nu încap la vîrful lui decît genul acesta de fiinţe pe care nu le înţelegi complet. Nu că nu ştii din ce galaxie vin, dar nu le poţi descifra cu adevărat universul interior. Sinner e un zîmbet. În acest sport cu presiuni pe care le mai resimt doar piloţii de pe avioane de vînătoare, zîmbetul e semn de nebunie sau de budism. Sinner putea să se facă fotbalist. Bine că nu s-a făcut, parcă îl vedeam la UTA, două-trei meciuri şi haide, pa, că mai stau şi alţii la coadă. Sau putea fi, cel mai firesc, schior. E dintr-un loc pe care românii care se dau pe pîrtii şi nu trăiesc de pe o lună pe alta îl cunosc bine. Tirolul italian, fost austriac. Harghita şi Covasna lor. De unde numele tipului nostru. A se pronunţa Ianic Ziner. Acolo să devii schior e aşa cum în Bucureşti e să devii şofer. Toată lumea are senzaţia că poate conduce. Dar nu e aşa, nu? Schiul are foarte puţine locuri sub soare. Tenisul te poate sălta şi dacă nu eşti echivalentul lui Marc Odermatt sau Mikaela Shiffrin. Nu-i aşa, doamnă Kurnikova, domnule (în fine...) Kyrgios? Bănuiala e că Jannik ar fi ajuns bine în orice sport. Că aşa a fost creat. Ştiu că într-o ţară în care educaţia fizică a devenit la fel de nişă precum cea astronomică e greu de priceput, dar să faci trei sporturi de mic în paralel e ca un paşaport pentru reuşită. În plus, are un mental pe care oamenii munţilor îl deţin în genă. Nimic nu e prea greu, viaţa nu e niciodată prea rea. Nu ne smiorcăim. Nu dăm vina pe alţii. Trăim, muncim, murim. Ce e aşa de complicat?! Acum, lui Jannik nu-i rămîne decît să nu fie doar un Yannick. Unii plîng apusul zeilor. Roger, Rafa şi chiar Nole, că n-o fi veşnic. Să ne ţinem firea, zic. Cu Sinner şi Alcaraz n-o să ne fie ca la Alcatraz.