Izolaţionismul lui Donald Trump

La cîteva ore după carnagiul de la Bruxelles, toate marile ziare anglofone care apar de-o parte sau de cealaltă a Atlanticului au anticipat că agenda zilnică a dezbaterii dintre principalii protagoniști ai cursei electorale americane pentru Casa Albă se va schimba cu siguranță. S-a spus, imediat, că se va trece de la o agendă preponderent internă și de la atacuri de campanie oarecum firești, care au mers de la angajații și taxele lui Donald Trump la e-mail-urile lui Hillary Clinton, spre o agendă dominată de probleme externe și de securitate. Era de așteptat o revizitare a temei islamice de către toți candidații rămași în cursă, cu deschidere directă spre chestiunea imigrației. În această a doua așteptare, comentatorii nu s-au înșelat. Terminalul aeroportului Brussels-Zaventem fumega încă și, prompți, concurenții pentru președinția unicei superputeri a lumii au plecat din blockstarturi. Trump, Cruz și Kasich (pretendenții la candidatura republicană), Clinton și Sanders (pretendenții la candidatura democrată) au umplut Twitter-ul, Facebook-ul și televiziunile de știri cu reacții, panseuri, promisiuni, analize și, mai ales, asigurări. După cum era de așteptat, mesajele lor au avut puncte comune: solidaritatea cu victimele, condamnarea fermă a atacurilor, reiterarea necesității unei reacții dure și distrugătoare la adresa organizației Statul Islamic, apelul la ranforsarea structurilor de forță menite să asigure securitatea cetățenilor în spațiul euro-atlantic. Dincolo de acest numitor comun – în fapt, tributul adus de orice politician, fie el chiar și Donald Trump, conformismului timpului nostru –, s-au putut vedea diferențele. Trump promite să-i țină pe musulmani afară din America, Cruz promite să înăsprească supravegherea comunităților musulmane de pe teritoriul american, Clinton promite să revadă politica de acordare a vizelor. Și, se știe, unde sînt diferențe, în vremuri electorale, disputele sînt garantate. La CNN, în direct, Trump reiterează ideea că tortura este o necesitate în operațiunile de protecție antiteroristă. Sub tortură, teroriștii dau informații. Poate le dau și altfel, zice moderatorul. Poate, răspunde Trump, dar sub tortură le dau mai repede. Teribilul candidat a mai spus că, dacă ajunge președintele Americii, va revedea întreaga legislație astfel încît să permită CIA și FBI să-i interogheze cu duritate pe suspecții de terorism. Infamantul „waterboarding“, zice Trump, este încă prea blînd – e nevoie de ceva mai tare. Imediat, Clinton, dar și contracandidații republicani, reacționează. După doar cîteva ore, analiștii se simt contraziși în anticiparea lor, pentru că dezbaterea revine la ceea ce a fost mereu de cîteva luni încoace: o dezbatere despre Donald Trump. În care toți sînt de acord că Trump este un pericol, Trump spune enormități, Trump nu este deloc bun să fie președinte, Trump ar fi un dezastru și, totuși, Trump continuă să cîștige. Săptămîna viitoare vom încerca să vedem de ce.

Revenind la cursa prezidențială americană, mi se pare că, pentru România, este extrem de importantă o declarație a lui Donald Trump despre NATO, făcută (ce coincidență!) cu o zi înainte de atentate. „Ideea pe care se bazează NATO este bună, însă trebuie redistribuite cheltuielile“, a zis Trump într-o întîlnire cu editorii de la Washington Post. „Pur și simplu, plătim o parte disproporționat de mare a cheltuielilor NATO“, a revenit miliardarul ceva mai tîrziu. Și a ținut-o tot așa: „NATO este un aranjament învechit. Lumea s-a schimbat. Este timpul să renegociem aranjamentul Alianței“. Abia în final, Trump a nuanțat: „Nu vreau să spun că trebuie să reducem prezența americană în NATO, vreau să spun că trebuie să reducem contribuția noastră financiară“. Desigur, contracandidații au reacționat – Cruz a spus că Trump habar nu are despre ce vorbește și că Trump îi oferă lui Putin o imensă și istorică victorie degeaba, iar Clinton a spus că, din contra, Alianța trebuie întărită. Însă aceste fraze ale lui Trump chiar au darul să-i neliniștească pe aliații europeni. În primul rînd, pentru că ele nu sînt deloc excentrice. Printre politicienii americani serioși, ca și printre militarii americani de rang ­î­nalt, convingerea că NATO contribuie disproporționat de mult la cheltuielile Alianței există de mult timp. Și nu este lipsită de temei. Astăzi, cam 70% din facturile NATO sînt achitate de americani, iar NATO are 28 de membri. Procentual din PIB, bugetele de apărare în țările NATO variază de la 2,8% (SUA) la puțin peste 1%  (Italia, Spania etc.). După cum se știe, România și-a propus să aloce apărării 2% din PIB începînd de anul acesta. Dacă, văzute în PIB, diferențele bugetare nu par foarte mari, este evidentă diferența cînd se compară cheltuielile efective pentru apărare per capita. Din acest punct de vedere, cheltuielile apărării Statelor Unite merg spre 2000 de dolari/an, în vreme ce cheltuielile similare ale Franței, de pildă, abia trec de 700 de dolari/an, iar cele ale Germaniei nu ajung la 450 de dolari/an. Dintre țările Estului Europei, Polonia cheltuiește cel mai mult pe apărare (cam 220 de dolari/an/per capita). România cheltuiește cam 110 dolari/an/per capita pentru apărarea țării.

Americanii le cer de mult timp europenilor să crească bugetele destinate apărării, să mai reducă diferența uriașă care-i desparte, dar aceștia întîrzie să o facă. În chestiunea aceasta, sînt, rapid, cel puțin trei lucruri de spus. Primul este că ambițiile geostrategice americane sînt cu mult mai mari decît cele ale europenilor și, prin urmare, este firesc să cheltuiască cu mult mai mult. Pe de altă parte, costurile superioare al apărării Americii vin și din specificul țării – două oceane imense o izolează de Europa, de Asia și de Africa. Este firesc, iarăși, ca proiecția militară americană să se manifeste la distanțe foarte mari de propriul teritoriu, ceea ce duce la costuri cu mult mai mari decît media țărilor europene. Dar este adevărat și că o întreagă cultură pacifistă și antimilitaristă a înflorit în Europa pentru că siguranța națională, chestiune esențială pentru orice stat, a fost percepută ca fiind asigurată de la sine, fără efort propriu. Mentalitatea „Americanii se ocupă de securitatea noastră, noi să fim fericiți!“ domnește în Europa de Vest de trei generații deja și începe să prindă și în Europa de Est. Nu mai adaug că, paradoxal, prezența militară americană în Europa a ajuns să fie percepută de mulți ca un fel de ocupație. Donald Trump dă un semnal serios: în opinia sa, America nu ar trebui să mai plătească pentru securitatea altor state, fie ele și aliații cei mai apropiați.

Izolaționismul este, de altfel, o trăsătură importantă a agendei pe care Trump o propune Americii. Și este, trebuie reamintit, o linie de forță a gîndirii politice conservatoare americane. În marele grup al votanților republicani, votanții lui Trump sînt cei mai izolaționiști. Ei vor o Americă mai preocupată de ea însăși și mai puțin investită în lumea largă. Poate că pare  ciudat la prima vedere, însă cei mai mulți votanți ai lui Trump cred că problemele principale ale Americii sînt terorismul și siguranța națională. Vă veți întreba: cum de poți fi izolaționist dacă crezi că principala problemă a țării tale este terorismul? În fapt, există o coerență în această privință. Izolarea Americii presupune întărirea granițelor, reducerea permisivității lor, eventual chiar alungarea din America a musulmanilor etc. Votanții lui Trump cred că așa se combate cel mai bine terorismul de pe teritoriul american. Votanții lui Trump trăiesc, de fapt, cu iluzia că, dacă încui bine ușa propriului apartament, blocul în care locuiești nu mai poate fi aruncat în aer. Dar simt în presa internațională, ca și la noi, tendința de a desconsidera această masă de americani. Săptămîna viitoare voi vorbi despre asta.