Izolare

Nu mă sperie izolarea, sînt obișnuită cu ea ca mai toți cei care au profesii solitare sau care nu se pot adapta în orice tip de grup sau colectiv, cărora „munca de echipă“ nu le spune mare lucru. Înainte de toată nebunia de acum, erau multe zile în care nu ieșeam din casă dacă nu eram obligată s-o fac. Zile petrecute pur și simplu în pijama sau în vîrful patului, cu laptop-ul în brațe, în care mănînci cînd vrei sau doar dacă îți amintești că ți-e foame, în care tragi cîte un pui de somn pe la ore din astea nepermise, în care toți sînt în cîmpul muncii, ți-e lene să mergi chiar și pînă la magazinul de la colț pentru un pachet de țigări. Ai zice că astfel de zile sînt pierdute, timpi morți, inutili, dar nu-i chiar așa – fiecare zi, indiferent de spațiul unde ți-o petreci, își are ritmul și rostul său, presupun că pînă și zilele petrecute în închisoare, de pildă, sau într-un sanatoriu, așteptînd să te faci bine, își găsesc un curs al lor firesc, dintr-o înșiruire de momente mici care pot să te bucure și să te întristeze. În fond, zilele sînt la fel, chiar dacă ești între patru pereți sau în călătoria vieții tale în Țara de Foc sau pe muntele Kilimanjaro, oriunde ai fi, trec cîte 24 de ore, răsare și apune soarele.

Totuși, zilele astea în care trăiești „izolat“, doar cu tine, au ceva al lor cu totul special, o frumusețe aparte, aș zice – senzația de așteptare. Aștepți să se întîmple ceva, aștepți vești bune de undeva sau aștepți pur și simplu ca ziua să se scurgă prin tine, pe lîngă tine. Nu mă sperie nici inactivitatea, mărturiseam într-un articol mai vechi că îmi place lenea, dacă e bine înțeleasă și trăită într-un anume fel, poate deveni o virtute. Totuși, îmi place și să mă mișc, să mă plimb, să călătoresc, oamenii nu pot fi ținuți în cuști la nesfîrșit, chiar dacă în cuștile lor au tot ce le trebuie – mîncare, filme și cărți, ba chiar au parte și de comunicare, una virtuală, e adevărat, cu alți oameni. Izolarea nu înseamnă neapărat privare de libertate, depinde din ce perspectivă o privești și dacă libertatea interioară ți se pare mai importantă decît să zburzi liber și fără scop pe cîmpii. Am observat în ultimele zile, cele de izolare autoimpusă din cauza virusului, că oamenii sînt îngrijorați de perspectiva de a se plictisi cumplit prin casele lor sau chiar de a o lua, încet-încet, razna. Cei mai mulți, după o vreme, nu-și mai găsesc nimic de făcut. Unii se plîng că mănîncă prea mult și că au început deja să se îngrașe, alții se apucă obsesiv de curățenie, încercînd să înlăture orice părere de virus din spațiul interior numit „acasă“ care ar trebui să fie safe. Toți stau pe net, pe Facebook, comunică mai mult și uneori mai aberant, se uită la filme și seriale pînă la epuizare, puțini citesc. Se beau beri virtuale cu amicii izolați la rîndul lor, cei cu care în mod normal ai ieși la crîșmă, vineri seara. Cuplurile prea puțin obișnuite să petreacă atît de mult timp împreună se ceartă și se împacă, tocmai pentru a da un ritm acestor zile ieșite din comun.

De fapt, asta e spaima cea mai mare – faptul că se schimbă total ritmul vieții, ți se pare că nimic nu mai are nici o însemnătate. Mergi la cumpărături „noaptea, ca hoții“, cînd te gîndești că nu mai e nimeni în magazin, dar nici nu găsești mai nimic, rafturile goale sînt dezolante și-ți acutizează anxietatea. Pînă la urmă te întorci acasă cu o sticlă de vin în plasă și niște brînză, în mod ciudat nimeni n‑a dat iama în brînze, mai ales cele bune, franțuzești, erau la locul lor. Pășești cu fereală prin cartierul tău pe care îl cunoști pe de rost, însă acum ți se pare altfel, e pustiu și ai senzația că un pericol te pîndește după fiecare colț, senzația e amplificată și de țignalul ambulanțelor care îți răsună în urechi, din depărtările orașului, te gîndești că au descoperit noi cazuri, o sută, o mie, ce poate fi altceva?, nimeni nu mai e bolnav pur și simplu, nimeni nu mai moare de infarct sau de bătrînețe, totul are legătură cu nenorocitul de virus, inclusiv propria ta respirație întretăiată, mai ales ea. Tresari la orice voce umană, orice rîs pe stradă capătă o stridență, oare mai avem voie să vorbim sau să rîdem? Dar uite că un vecin dă o petrecere în curte, cu muzica tare, s-o fi gîndit că e mai prudent decît să iasă la restaurant, miroase a ceafă la grătar și a mici, aceleași mirosuri familiare care te mai liniștesc, viața continuă la fel, undeva lîngă tine, în izolare există și o normalitate. Intri în vorbă pentru prima dată (de la distanța regulamentară de doi metri) cu un alt vecin care își plimbă cîinele, pentru că ți-ai amintit că în urmă cu un an l-ai văzut cu o Dilema subraț, cumpărată de la chișoc, sînt vremuri de restriște și trebuie să ne ținem cititorii aproape. Ajungi acasă, lași încălțările de stradă afară, în curte, dezinfectezi mîinile și clanța cu ultimul gel care speri să-ți ajungă o lună, apoi te cuprinde din nou panica – dacă situația asta va dura mai mult de o lună? Faptul că nu știi cînd se va sfîrși, dacă se va sfîrși, te termină și pe tine. Tai niște brînză în feliuțe subțiri pe o farfurioară, torni vin în două pahare, nu mai vorbești nimic cu celălalt care a devenit partenerul tău de izolare, beți în tăcere, nu mai vreți să comentați nimic despre virus, atunci cînd îl pomenești e ca și cum l-ai fi adus cu tine în casă, așa cum se zice pe la țară că nu e bine să numești răul ca să nu-l chemi. În rest, nu e nimic de spus, ce rost mai are?

Astăzi ar fi fost ultima zi a călătoriei noastre în Andaluzia, visez cu ochii deschiși la locuri în care, în mod normal, aș fi fost acum, la Cordoba și Sevilla, la Mediterană și la Oceanul Atlantic văzut de sus, de pe stînca din Gibraltar, e o realitate paralelă deja, imposibilă. Te întrebi dacă vei ajunge vreodată acolo cînd, de fapt, ar fi trebuit să fii acolo, te simți ciudat. Nu‑ți mai poți face planuri decît pentru ziua de mîine: ce mîncăm? ce mai scoatem din congelator? Bei vin și deschizi laptop-ul, e deja miezul nopții, nu ți-e somn, de fapt te simți mai odihnit ca niciodată. Ai începe o carte nouă, dar parcă nu-ți vine în vremuri din astea, „de apocalipsă“, cărei posterități va mai rămîne? Te uiți aiurea pe net, alte știri alarmiste, panică, isterie, mulți oameni au o frenezie și în mod ciudat o bucurie că trăiesc live toată povestea asta, scenariul de „catastrofă“. Sînt total prinși în story, mai ceva ca pe Netflix, mai ales că e și pe sezoane. Te uiți la filmulețele cu cîntecele italienilor și te bușește plînsul, e prea multă tensiune acumulată, trebuie să te descarci cumva. Și, în fond, solidaritatea umană este cel mai frumos lucru care ne-a rămas în aceste zile plate, fără perspective. Abia pe la ora trei cazi într-un somn adînc, mîine nu te așteaptă oricum nimic, doar știrile despre virus și tot felul de fleacuri, cum ar fi să nu uiți să dezinfectezi clanța... da, ritmul vieții nu mai are nici o însemnătate acum.

Nu mai e vorba despre acea autoizolare asumată care îmi plăcea, mi se părea dulce, puteai oricînd să ieși, să te întîlnești, să te îmbrățișezi, dar tu preferai să stai ca un pustnic în văgăuna ta. Nu mai ai liberul-arbitru. Și uite așa trec zilele, orele, în așteptare. Mă gîndesc cu compătimire la oamenii singuri, izolați în casele lor, e important să ai pe cineva alături, chiar dacă nu vorbiți prea mult pentru că în situația asta nu sînt multe lucruri de spus, chiar dacă nu vă mai faceți planuri împreună decît pe termen scurt, totul s-a suspendat undeva, a rămas în aer. E important să te trezești într-o altă dimineață, identică cu celelalte, și să vezi fața sau fețele pe care le cunoști în cele mai mici detalii, de care la un moment dat, în trecut, poate că te săturasei, voiai să iei distanță, aceleași fețe, însă abia acum ele contează, te simți în siguranță, nu te simți singur.