Iuda
Evanghelia după Iuda, parte a unui codex din secolul III-IV scris pe papirus în dialectul copt, a fost recent publicată prin strădania fundaţiei "National Geographic". Evanghelia, evident necanonică, a fost lansată ca un best-seller. Succesul planetar al Codului lui Dan Brown dovedise existenţa unui nesecat spirit consumerist religios-ocult. Prezentarea în postul Paştelui a unui document ieşit din milenarul deşert egiptean care va răsturna tot ce ştim despre Iuda Iscariotul echivalează cu succesul de casă garantat. Am citit şi eu Evanghelia după Iuda* şi nimic din ceea ce ştim, fundamental, despre Cristos nu se schimbă. Evanghelia după Iuda aduce doar mărturii de detaliu pentru portretul lui Isus. Întîi, aflăm că Fiul Omului rîde copios. La mai toate întrebările apostolilor, pe care îi găsim într-un fel de neîntreruptă perplexitate în faţa omniscienţei Învăţătorului, El răspunde după ce rîde puţin, ca un nobelirad amuzat de întrebările unor ţînci. Poate că relaţia dintre Cristos şi apostoli o fi fost şi aşa. Mărturia Evangheliei, dacă o fi istoriceşte adevărată (căci, pînă una alta, din perspectiva Bisericii rămîne falsă, chiar eretică), poate întregi, în imaginaţia noastră, detaliile umane ale relaţiei dintre El şi apostolii Săi. La un moment dat, Isus interpretează o viziune a apostolilor despre Templu şi una a lui Iuda despre destinul său ulterior. Cu Iuda, Isus discută aparte şi îi spune "Tu vei sacrifica omul în care sînt înveşmîntat". Iuda înţelege că Învăţătorul îi dă o misiune. Evanghelia este cît se poate de clară în a arăta că, dintre apostoli, Iuda este cel mai înzestrat să Îl înţeleagă cu adevărat şi că Isus ştie acest lucru. Iuda este un fel de ales dintre aleşi. De aceea, la un moment dat, El îi prezintă Iscariotului o cosmogonie de pură extracţie gnostică. Că Isus ştia despre vînzarea lui Iuda, ştim din evangheliile canonice, dar că o sancţionează pozitiv şi că e complet empatic cu chinurile prin care Iuda va trece (condamnarea lui în veac ca prototip al trădătorului, demonizarea sa de către ceilalţi apostoli şi, apoi, de întreaga tradiţie) pare să fie noutatea. Pentru avizaţi, însă, Evanghelia după Iuda nu aduce nimic nou. Ideile gnostice din Egiptul timpuriu creştinat sînt, în mare, cunoscute. Se ştie despre sectele creştine care întreţineau cultul lui Cain, cultul lui Iuda, cultul Evei etc. Ceea ce ne spune Irineu despre secta de la care emană Evanghelia după Iuda este, vedem acum, riguros corect. Deci, ideile Evangheliei circulă de multe secole. Ba au avut chiar mica lor glorie, spun istoricii religiilor. Însă, dincolo de manevra comercială a respectabilei fundaţii/reviste/televiziuni, Paştele este un prilej să medităm la povestea lui Iuda Iscariotul, una dintre cele mai misterioase poveşti ale Noului Testament. Puţine ştim despre Iuda. Nu avem nici măcar o circumstanţă a convertirii sale, a recrutării sale apostolice, nu ştim să fi participat la vreo minune. Totuşi, ştim că Iuda nu era ca ceilalţi apostoli. Toţi ceilalţi 11 erau din Galileea, doar el era din Iudeea. Din surse colaterale ştim că era un fel de rezistent politic, un anti-roman activ. De aici şi posibila explicaţie politică a trădării sale. A sperat că arestarea lui Isus, despre a cărui identitate mesianică nu se îndoia, va răscula întregul popor evreu. De asemenea, era sigur că Isus nu va fi omorît, deoarece romanii, singurii în drept să condamne la moarte, nu obişnuiau să se amestece în complicatele dispute religioase ale evreilor. Aşa se explică şi ulterioara sa disperare suicidară: cînd a văzut că Isus e, totuşi, condamnat la moarte şi că poporul evreu nu se revoltă, a fost copleşit de anvergura greşelii sale. Că e ceva special cu el, vedem şi în Cina cea de taină a lui Da Vinci (sper să nu se nască un nou "cod" din această observaţie, de altfel notorie): în dreptul lui Iuda, solniţa cu sare este răsturnată pe masă. Iscariotul era ghinionist. O interesantă viziune asupra lui Iuda găsim într-o proză borgesiană scrisă în 1944, "Trei versiuni ale lui Iuda", care conţine cam toate ideile din Evanghelie, semn, din nou, că lumea respiră de secole aceste idei şi că nu e nimic revoluţionar la mijloc. Nu uităm, însă, că marele argentinian îi spunea lui Ernesto Sabato, într-un dialog aproape ireal, că e interesat de religie doar pentru că e o mare literatură a lumii, cu toată complexitatea şi misterul pe care Borges le conotează literaturii. Cînd a scris despre păcatul originar, Toma d'Aquino l-a denumit "felix culpa", lansînd, astfel, o expresie care s-a clasicizat în mediile livreşti. Un păcat fericit. Păcatul adamic, spune Toma, a prilejuit această manifestare a divinităţii, cu Întruparea şi Învierea lui Isus, care a venit tocmai ca să mîntuiască acest păcat, ceea ce este minunat. "O, fericit păcat acesta care merită un asemenea Mîntuitor!", scrie Toma. Asta nu alterează cu nimic greutatea păcatului în sine. Îl pune, doar, într-o perspectivă care îl face suportabil. Oare păcatul lui Iuda nu este, la fel, o felix culpa? Iuda trădează, fără nici un fel de dubiu. Îl vinde pe Mîntuitor. Apoi, se sinucide. Origen, dacă nu mă înşel, scria că Iuda s-a sinucis pentru a se duce mai repede în Cer, să-L întîlnească şi să obţină iertarea. Dacă nu s-ar fi sinucis şi ar fi cerut lui Dumnezeu şi apostolilor iertarea păcatului, trăind pe mai departe credincios lui Isus, Iuda ar fi fost, în tradiţie, unul dintre cei mai mari creştini. Pe de altă parte, niciodată Biserica creştină nu l-a "decăzut" pe Iuda din calitatea de apostol. Nici nu ar avea cum, pentru că Isus însuşi l-a ales şi Biserica este voinţa Lui. În orice caz, trădarea lui Iuda a prilejuit Patimile, Răstignirea şi Învierea - suprema poveste a lumii. Felix culpa! __________ *Documentul este foarte deteriorat. Pagini dispărute, paragrafe întregi distruse, cuvinte amputate fac imposibilă o lectură cuprinzătoare şi aplicată.