Italia: mitul "revizitat" al lui Mussolini

28 aprilie 2011   PE CE LUME TRĂIM

Decizia recentă a unuia dintre cele mai vîndute ziare din Italia de a distribui gratuit jurnalele secrete ale dictatorului fascist Benito Mussolini nu putea trece neobservată. Mai ales în anul în care Italia sărbătoreşte 150 de ani de la naşterea statului naţional unitar. Şi totuşi, surprizele nu s-au lăsat aşteptate: în pofida aşteptărilor, decizia cotidianului „de dreapta“ Libero a făcut puţină vîlvă, stîrnind doar cîteva critici virulente, în principal printre pasionaţii de istorie şi în asociaţiile italiene ale victimelor Holocaustului. Cele cinci volume cadou, ce fuseseră deja publicate de Editura Bompiani din Italia, prezentau cîteva agende inedite, scrise de Mussolini între anii 1935 şi 1939, şi descoperite „din întîmplare“ în colecţia unui anticar din Elveţia, de către un senator din partidul de guvernămînt, Marcello dell’Utri, amic fratern al premierului Berlusconi.

„Îmi dau seama că vom fi criticaţi din nou, publicînd jurnalele lui Mussolini şi distribuindu-le alături de ziarul nostru, fără a cere cititorilor nici un euro în plus faţă de preţul ziarului – scria, într-un recent editorial din Libero, Vittorio Feltri, directorul ziarului. Vom fi acuzaţi, poate, că facem apologia fascismului, aşa cum s-a întîmplat şi atunci cînd am distribuit DVD-uri cu discursurile celebre ale ducelui. Respingem însă toate criticile şi avem sufletul împăcat: vrem doar să punem aceste documente la dispoziţia publicului pentru că sîntem convinşi că oricine are dreptul de a analiza atent o perioadă atît de importantă din istoria noastră, fără a fi condiţionat de o parte sau de alta a politicii.“

Cu alte cuvinte, intenţia era aceea de a completa versiunile deja existente ale istoriei recente. De cealaltă parte, pentru critici, problema este însă că iniţiativa ziarului s-ar încadra într-un context extrem de tulbure: în ultimul timp, apologia fascismului (de altfel interzisă şi sancţionată prin lege) apare oricum în prim-plan în mod periodic, fie ca subiect de presă, fie în mijlocul a cine ştie ce polemici pe scena politică italiană. Ultima pe listă, de pildă, a bulversat parlamentul din temelii – propunerea şoc a unui grup de cinci senatori italieni, membri ai partidului premierului Berlusconi, de abolire a legilor ce interzic reorganizarea partidului fascist. O decizie criticată pînă şi de colegii de partid, în frunte cu preşedintele senatului Schifani, pentru care „era vorba doar de o iniţiativă personală“.  
Morala? Greu de spus. Îmi vine în minte un text ce susţinea că italienii repetă mai mereu aceleaşi greşeli (de parcă ar fi singurii?!), fiind caracterizaţi de extreme: la un pol, sfinţenia blîndă a Sfîntului Francisc de Assisi, iar la celălalt pol, sclipirea perfidă a lui Machiavelli; pe de o parte, curiozitatea lui Galileo Galilei sau geniul lui Michelangelo, iar pe de altă parte, dogmatismul opresiv al iezuiţilor reformatori sau dictatura lui Mussolini.

Oricum, dincolo de polemica cu iz politic, propunerea resuscitării partidului fascist, alături de cazul Libero, confirmă răspîndirea confuziei în rîndul opiniei publice italiene cînd vine vorba de fascism, mai ales pe fondul frustrărilor generate de insatisfacţiile prezentului, alimentate de criza economică, tensiunea politică, aventurile premierului sau de tendinţele secesioniste ale unuia dintre partidele de guvernămînt (Liga Nordului).

Impresia generală este că abordarea se face în general de pe două poziţii – pe de o parte, se accentuează rolul informativ şi funcţia constructivă a acestei noi „deschideri“ faţă de trecut, în vederea restabilirii adevărului istoric (?!), pe de altă parte, se vorbeşte despre campanii cu funcţie persuasivă şi manipulatorie. În plus, criticii se tem de aşa-numita „picătură chinezească“, prezentă tot mai des în peisajul mediatic italian, cu obiectivul de a „şlefui din penumbră“ imaginea celei mai întunecate perioade din istoria recentă, legată inevitabil de Benito Mussolini – „ducele“ – arhetipul liderului dictator fascist. Nu întîmplător, în ultimii ani figura „ducelui“, însoţită de o serie de simboluri pozitive sau negative, a devenit, în surdină, o prezenţă constantă a spaţiului public italian, transformîndu-se pentru mulţi într-un fel de „mit“, care ar permite şi o serie de operaţii adiacente de „bricolaj“ în scopul (re)construirii sau (re)memorării unui anumit context istoric, cu efecte imediate în comunicarea politică. Mai ales în pregătirea alegerilor din acest an. 

P.S. Recent, de pildă, fotografia lui Mussolini s-a „strecurat din greşeală“ şi în scenografia noului maraton al televiziunii publice Rai, dedicat sărbătoririi unirii Italiei şi „mai marilor Italiei“ din ultimul secol (http://tv.repubblica.it/copertina/mussolini-tra-i-grandi-d-italia-la-scenografia-di-centocinquanta/65261?video=&ref=HRESS-2). Mesaje subliminale sau eroare de parcurs? Cert este că, dincolo de scuzele de rigoare ale scenografilor, episodul a readus în prim-plan figura ducelui, iscînd noi polemici pe scena politică. Şi nu numai...  Gabriela Preda este jurnalistă la grupul editorial L’Espresso din Italia.

Mai multe