Isteria Diana

Au trecut 10 ani de la moartea Dianei, prinţesă de Wales. De atunci, persistă un fel de fior popular din care s-a născut un cult mondial postmodern. "Prinţesa oamenilor" - cum a numit-o un mare politician aflat într-un moment electoral de graţie - a fost o persoană fermecătoare, elegantă, cu o charismă mai degrabă temperată şi cu maniere frumoase. Dar ceea ce a dus-o la statutul iconic de acum nu are, mă tem, de-a face nici cu opera ei, nici cu însuşirile ei. Diana de Wales a fost o femeie cu bune şi rele, aşa cum sînt alte milioane de femei în această lume. Tragedia morţii ei este tragedia morţii oricărei mame tinere. Accidentul de automobil nu este mai groaznic decît alte zeci de mii de accidente de automobil, în care mor oameni. A avut un mariaj nefericit - cîte altele mai nefericite, încă, nu sînt? A simţit suferinţa infidelităţii şi - s-o spunem - a răspuns pe măsură. Singurul fapt de viaţă care o scoate din obişnuit este că a născut pe viitorul rege al Angliei. Dar asta nu explică jelania globală. Diana nu a fost un înger. Tot ceea ce o stranie propagandă înlăcrimată clamează ca fiind imense şi unice calităţi ale prinţesei reprezintă însuşiri frumoase pe care le deţin zeci de milioane de oameni din toate straturile sociale. A fost un om cu mare compasiune, aidoma foarte multor oameni. S-a înrolat în susţinerea unor cauze umanitare, precum lupta împotriva SIDA, eradicarea sărăciei endemice din Africa, interzicerea minelor anti-personal, fiind îngrozită de mutilarea oribilă pe care aceste arme o produc, mai ales, copiilor. Toate aceste cauze nobile adună consensul general. Cunoaşteţi pe cineva care luptă pentru propăşirea SIDA, pentru extinderea sărăciei africane sau pentru promovarea minelor? În plus, asemenea acţiuni umanitare sînt în "fişa de post" a unei prinţese. Diana a îndeplinit exemplar "fişa postului" şi nimic mai mult. Zeci de milioane de oameni îndeplinesc, responsabil, ireproşabil şi zilnic, "fişa postului" lor şi nu au parte de glorificare universală. Se spune că îşi iubea copiii. Nu mă îndoiesc. Miliarde de mame îşi adoră copiii. E natural! Spun unii că prezenţa ei le-a atins vieţile. Percepţia subiectivă asupra propriului suflet e deplin suverană. E imposibil să spui cuiva care îţi declară că e impresionat de ceva că, de fapt, nu e. Culeg din presa encomiastă o relatare. O doamnă de 56 de ani plînge, încă, după prinţesă, şi declară: "Mama era internată în spital. Nu dormisem toată noaptea de grijă şi m-am dus să o văd de dimineaţă. Am intrat în spital şi, la lift, m-am pomenit faţă în faţă cu Lady Diana. I-am spus necazul meu şi am început să plîng. Atunci m-a luat de după umeri şi m-a consolat. Nu am să uit asta niciodată". Ceea ce doamna mărturisitoare pare că nu ştie este că Lady Diana a făcut exact ceea ce orice om decent face. Sînt sigur că cel puţin nouă din zece cititori ai acestor rînduri ar reacţiona la fel. Lady Diana nu făcea nimic "regesc", măreţ, ceva dincolo de ordinea omenească a lucrurilor. Făcea ceva ce aş face şi eu, şi dvs. Atunci, cu ce era specială? Se spune că zîmbea frumos. Privesc zeci de fotografii şi admit acest lucru. Dar nu îmi amintesc să fi văzut pe cineva care zîmbeşte urît. Zîmbetul, pe faţa oricui, aduce un plus de frumuseţe, de lumină, de căldură. Analizînd cu atenţie sursele cultului Dianei de Wales, vom constata că există două grupuri bine profilate care se află la originea acestei nebunii mondiale. Primul grup, stînga antimonarhică, o vede ca pe un suflet minunat, osîndit în acea colivie de aur rece, cinică pînă la autism, dezumanizată şi depăşită de vremi care e familia regală - "Jos!". Diana trebuie să fie percepută ca un "suflet martir" pentru că ţinta reală a acestui tip de propagandă nu este memoria prinţesei, ci subminarea sprijinului popular pentru cea mai veche Casă Regală a lumii. Al doilea grup care răspîndeşte acest cult sînt conspiraţioniştii. Ei văd acolo unde vederea noastră, sărmana, nu ajunge: servicii secrete (MI6, CIA, Mossad, DST ş.cl.) care o ucid pentru că iubea un arab cu care era însărcinată - degeaba doctorii au spus că nu era însărcinată, degeaba toţi apropiaţii au spus că nu avea de gînd să se mărite, ştim noi mai bine! -, mîna lungă a masoneriei sau chiar înscenarea morţii pentru a putea fugi pe o insulă izolată, unde trăieşte şi azi. Cred că e aceeaşi insulă pe care trăieşte şi Elvis. Faptul că tragicul accident din seara de 31 august 1997 s-a produs pentru că un şofer alcoolizat conducea cu viteză nebunească o limuzină de greutate neobişnuit de mare, fiind blindată, într-un spaţiu relativ strîns, cum e trecerea subterană de la Pont de l’Alma, e inadmisibil pentru aceşti oameni. Cele două grupuri vin cu acţiunile lor pe un prielnic fond sufletesc. Lumea de astăzi pare că a regresat într-o voioasă copilărie a speciei, dacă o fi ieşit vreodată de acolo. Nevoia de eroi - oameni de fapte măreţe care mor tragic - e mai acută ca oricînd, într-o vreme în care orice mit cade în ziua de după lansare. În plus, tragediile sînt tot mai lipsite de excepţional, sînt tot mai comune, mai banale. Fenomenul cult al posterităţii Dianei de Wales este, din păcate, o manipulare ideologică posibilă numai pe fondul unei grave psihopatologii colective. De aceea, apelul înalţilor ierarhi anglicani de a abandona disputele din jurul Dianei, lăsînd-o în cele veşnice, este, de fapt, un sfat terapeutic pentru noi, cei care trăim încă.