Islamo-stîngiştii: noii „idioţi utili“ ai Europei occidentale
Să ne imaginăm o armată bine organizată, condusă de un corp de ofiţeri extrem de motivaţi. Soldaţii mărşăluiesc spre „lupta finală“, spre o lume ideală. Nimeni nu se îndoieşte de victorie, soldaţii sînt gata să-şi dea viaţa pentru „cauză“, iar ofiţerii îi înflăcărează cu discursurile lor. Şi cum să nu fii gata să-ţi dai viaţa cînd ofiţerii agită în mîini un plan de bătălie fără fisură, elaborat în mod „ştiinţific“?
Iată însă că anii trec şi „lupta finală“ se tot amînă. Inamicul parcă se retrage deliberat şi imaginează tot felul de tertipuri (cum ar fi societatea de consum şi industria de divertisment) pentru a evita înfruntarea frontală. Soldaţii încep să dezerteze (atraşi de unele bucurii ale vieţii), dar ofiţerii nu sînt îngrijoraţi. Grosul trupelor rămîne sub ascultarea lor, înaintează cu tenacitate… Numai că vine şi momentul „catastrofei“ istorice: ofiţerii descoperă într-o bună dimineaţă că au rămas fără armată. Corturile sînt goale, proletariatul a părăsit cîmpul de bătălie întrucît i-a crescut nivelul de viaţă. Foştii muncitori s-au îmburghezit puţin. Cureaua de transmitere a conştiinţei de clasă s-a rupt. Copiii proletarilor au trecut prin şcoli şi au devenit cadre, specialişti, creatori de întreprinderi şi nu mai vor să preia de la părinţii lor ştafeta revoluţionară, misiunea distrugerii capitalismului.
Rămaşi singuri pe baricade, ofiţerii se simt trădaţi, dar nu renunţă la proiectele lor. Dogma e dogmă, ei preferă transformarea brutală şi nu reformele. Idealul revoluţionar este încă viu în minţile lor, precum şi în mîinile cu care controlează numeroase medii de informare şi universităţi. Căpitanii şi locotenenţii noştri nu se lasă deci demoralizaţi. Dacă vechiul proletariat nu mai vrea să se dedice cauzei revoluţionare, ei bine, el va fi înlocuit!
Or, cine sînt noii proletari dispuşi să se înroleze în lupta împotriva capitalismului, a globalizării, a Americii şi a „ordinii occidentale“ în general? În marea lor majoritate ei sînt, de fapt, nişte năpăstuiţi ai soartei care vin din Mali, din Sudan, din Eritreea… Sînt tineri care părăsesc Maghrebul pentru că în ţările lor de origine nu au nici un orizont. Sînt oameni care îşi riscă viaţa traversînd Mediterana cu ambarcaţiuni fragile, după ce au plătit sume mari unor traficanţi. Imigranţii, străinii, copiii fostelor popoare colonizate din Africa şi din Orientul Mijlociu (în majoritatea lor, de cultură şi confesiune musulmană), marginalii şi minoritarii de tot felul formează „masele“ din rîndurile cărora islamo-stîngiştii îşi aleg noii recruţi.
Iată, pe scurt, povestea „naşterii“ islamo-stîngiştilor în Franţa, dar şi în alte ţări ale Europei occidentale. Ei încearcă să impună o gîndire politică corectă pro-islam. Cu ajutorul unor bastonaşe mediatice îi pedepsesc apoi pe toţi cei care nu aderă la viziunea lor socială paradiziacă. Dacă nu adopţi toleranţa maximă faţă de islam nu eşti un adevărat umanist. Îndrăzneşte cineva să spună că unele tradiţii înrădăcinate în lumea musulmană nu sînt compatibile cu criteriile democraţiei? Ei bine, îndrăzneţului i se dă cu băţul peste mîini şi este taxat de intolerant, de islamofob, de xenofob, de rasist şi chiar de fascist.
Nu „substituţia de proletariat“ este gravă pentru Europa, ci faptul că, pentru acest fragment al extremei stîngi franceze, islamul reprezintă „partidul săracilor“. Cînd au loc atacuri teroriste în Europa, prima grijă a islamo-stîngiştilor este aceea de a îndemna populaţia să nu facă „amalgam“ între asasini şi Coran. Ba uneori, publicul este îndemnat să reflecteze la „mesajele“ teroriştilor, să accepte justificarea asasinatelor prin faptul că popoarele asasinilor au fost umilite, exploatate, destabilizate de omul alb, de occidentali, de colonialişti, de capitalişti…
Urmăresc de mulţi ani intensa luptă de idei care are loc în Franţa în jurul islamului. Îmi este greu să rezum această înfruntare fără a pierde enorm din nuanţe. Constat însă că multe tabuuri au fost sparte. Figuri importante ale vieţii intelectuale, precum Jacques Juillard, Michel Onfray sau Pascal Bruckner, au reuşit, cu tenacitate, să străpungă carcasa gîndirii politice corecte. Procesul moral al acestei extreme stîngi care a pactizat cu islamul radical şi cu obscurantismul poate avea loc. Islamo-stîngiştii au trădat nu numai valorile stîngii progresiste tradiţionale, ci şi unele valori intrinseci ale Republicii franceze precum laicitatea, egalitatea între sexe, dreptul la insolenţă, precum şi dreptul de exercitare fără limite a spiritului critic…
Lenin îi numea „idioţi utili“ pe acei intelectuali occidentali care nu înţelegeau nimic din realităţile Rusiei, dar sprijineau revoluţia bolşevică. Islamo-stîngiştii sînt desemnați deseori în prezent ca fiind noii „idioţi utili ai Europei occidentale“.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.