Islamo-stîngismul în universităţile franceze
Nu este pentru prima dată că în Franţa se discută despre islamo-stîngism. Fenomenul a mai provocat reacţii şi dezbateri, iar uneori este contestat şi calificat drept o fantasmă a dreptei sau a extremei drepte. Cîţiva dintre membrii guvernului, cum este cazul ministrului Frédérique Vidal care are în grijă universităţile şi cercetarea, consideră însă că islamo-stîngismul a început să cangreneze spaţiul universitar şi că trebuie examinat mai îndeaproape acest lucru. Doamna Frédérique Vidal a cerut chiar întocmirea unui raport în această privinţă, într-un moment cînd executivul pregăteşte şi o nouă lege împotriva apariţiei, în sînul societăţii franceze, a unor forme de secesionism cultural.
Expresia islamo-gauchisme, ceea ce tradus în româneşte dă islamo-stîngism, este o invenţie recentă, datînd din 2004, a unui sociolog şi politolog francez, Pierre-André Taquieff. Termenul desemnează o anumită convergenţă de interese politice dintre extrema stîngă şi islamiştii care vor să preia controlul comunităţii musulmane din Franţa şi să o oblige să trăiască conform preceptelor tradiţionale ale Coranului. În mod normal aceste două curente nu ar fi trebuit să se întîlnească niciodată pe o platformă comună. Şi totuşi, Pierre-André Taquieff, precum şi mulţi alţi observatori ai sferei social-politice, a observat cum în ultimele două decenii extrema stîngă ezită sau chiar refuză să condamne comunitarismul islamic (altfel spus apariţia unei societăţi paralele în Franţa), iar uneori condamnă doar cu jumătate de gură (sau deloc) atentatele comise de fanatici islamişti. De fapt, extrema stîngă, în lupta ei împotriva statului capitalist şi a democraţiei liberale, şi-a găsit în islamişti un aliat şi consideră că musulmanii din Franţa formează clasa exploatată şi prigonită (cum erau odinioară proletarii), deci nici o critică nu poate fi admisă la adresa lor.
Au reuşit oare islamo-stîngiştii să infiltreze universităţile franceze şi să orienteze cercetarea în domeniul ştiinţelor sociale în conformitate cu criterii împrumutate de la extrema stîngă americană? Începe şi Franţa să aibă mişcarea sa woke şi să adopte tehnici de reprimare intelectuală de tip cancel culture? Ministrul Învăţămîntului universitar şi-a propus să obţină un răspuns la aceste întrebări şi din acest motiv a comandat un raport privind proporţia neobişnuit de mare, în cîmpul cercetării, a temelor legate de gen, de rasă, de identitate, de epoca colonială. Sigur, în Franţa nu există interdicţii în privinţa unor astfel de studii (cum au apărut în unele ţări ale Europei de Est, de exemplu în Ungaria sau în Polonia). Ministrul de resort Frédérique Vidal şi-a pus însă o întrebare legitimă: cînd brusc se multiplică temele de cercetare legate de aceste subiecte nu avem cumva de-a face mai degrabă cu militanţi decît cu cercetători obiectivi?
Demersul ministrului a provocat o reacţie virulentă: peste 600 de universitari, profesori şi cercetători au semnat o petiţie în Le Monde cerînd demisia ei sub acuzaţia că ar exercita un fel de „represiune intelectuală”. Pe de altă parte, diverşi comentatori au demolat în mai multe articole conceptul de islamo-stîngism considerînd că nu are nici o bază ştiinţifică.
De cele mai multe ori, polemicile din Franţa sînt benefice pentru libertatea de expresie şi pentru spirit în general, iar deseori ele au avut rezonanţă în Europa şi chiar în întreaga lume. De peste trei decenii asist la astfel de dispute interesante, necesare, susceptibile să creeze chiar noi instrumente mentale de analiză a fenomenelor culturale, sociale şi politice. De data aceasta, însă, şi mai ales pe fond de pandemie, am sentimentul că un vînt toxic suflă dinspre o nebuloasă extremistă care incită nu doar la dezbatere, ci la o revoluţie conceptuală. Personal, consider că joncţiunea dintre extrema stîngă şi islamul radical a fost operată în Franţa, iar acum se cristalizează noi convergenţe, între extrema stîngă americană şi universităţile franceze. Noi dogme se profilează la orizont, iar cei care nu le vor adopta sau nu se vor supune noii viziuni asupra lumii vor fi măturaţi de ceea ce unii comentatori încep să numească wokism (de la woke – a se trezi). Acest curent îşi propune o totală dinamitare a conceptelor create pînă acum de civilizaţia occidentală, precum şi o totală modificare a codurilor ei comportamentale. Trezirea înseamnă, pe scurt, debarasarea de structurile de dominaţie ale rasei albe (considerată dominatoare), adoptarea unui nou limbaj (neofensator) şi a unor noi atitudini egalitariste. Această vastă reformă educaţională şi culturală ar urma apoi să pregătească o a doua etapă, de transformare economică a lumii.
Numeroşi eseişti denunţă în Franţa această tentativă de distrugere a edificiului cultural universalist născut în secolul al XVII-lea (numit şi al Luminilor). Mai ales doctrina legată de privilegiul intrinsec al omului alb este aspru criticată ca fiind o nouă formă de rasism. Doctrina se bazează pe unele argumente stupefiante, cum ar fi acesta: fiind alb, omul alb nici nu înţelege cît de privilegiat este şi cît rău a făcut umanităţii datorită convingerii sale intime că ar fi superior tuturor celorlalte rase.
Dacă toate aceste dezbateri se vor putea derula în condiţii de libertate de expresie şi fără spectrul unor sancţiuni sociale şi administrative (de gen cancel culture), ele vor îmbogăţi mental şi poate sufleteşte întreaga umanitate. Nu este însă sigur că acest şoc de idei se va produce în regim de seninătate. Unii filozofi şi eseişti spun că wokismul are un aliat preţios într-un alt fenomen occidental, contorsionat şi complicat, numit ura de sine. Iar cei roşi de ura de sine nu au cum să facă faţă într-o confruntare de idei, nici măcar cînd acestea sînt stupefiant de primitive, şi cu atît mai puţin atunci cînd au forţa noutăţii şi a fanatismului revoluţionar.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.