Ironia sorţii

Lectură duminicală. Răsfoiesc The Irony of American History, cartea scrisă de Reinhold Niebuhr în 1952. Nu pot trece, însă, de primele pagini pentru că mă năpădesc gînduri despre Europa anului 2017. E de ajuns să citesc, la Niebuhr, mica discuție pe care o face chiar la început despre armele nucleare – subiect fierbinte la data respectivă. Observația lui Niebuhr este următoarea: ca să prevenim un război nuclear despre care toți admitem că ar putea duce la suprimarea civilizației umane, este necesar să avem, toți (adică marile puteri ale timpului), arme nucleare. Egalitatea amenințării cu dezastrul nuclear îl paralizează, de fapt. Amenințarea generalizată cu dezastrul preîntîmpină dezastrul. Faptul că și eu pot să te distrug, așa cum și tu poți să mă distrugi, ne împiedică, de fapt, să ne distrugem. Ce ironie! Gîndul, cum ziceam, mă duce spre Europa de azi.

Presa europeană anunță: Viktor Orbán a lovit din nou. Guvernul său a propus Parlamentului maghiar amendamente la legislația educației anume țintite împotriva U­ni­ver­sității Central-Europene (CEU) de la Budapesta. Astfel, parlamentarii maghiari au adoptat cu o largă majoritate (123 pentru, 38 împotrivă, 38 de abțineri) dispozițiile care cer unei universități care oferă diplome recunoscute în afara UE să poată opera în Ungaria doar dacă are campusuri și cursuri în țara în care este acreditată. La asta se adaugă și alte reguli mai mărunte care îngreunează semnificativ, de pildă, angajarea unor profesori din afara UE, admiterea studenților străini și altele. Dar aceste din urmă impedimente s-ar putea acoperi cu un efort financiar și administrativ sporit din partea universităților străine, însă prima modificare menționată de mine este teribilă pentru că țintește direct CEU. Dintre cele 28 de universități străine care operează în Ungaria, CEU este singura care, deși dă diplome acreditate în țara de proveniență, care este în afara UE, nu are campusuri și nu desfășoară activități universitare în acea țară. Sigur, discursul oficial vorbește despre restabilirea unei egalități în competiția dintre diversele universități de pe „piața“ Ungariei. Dar nu te poți opri să nu vezi – coincidență! – că doar CEU nu respectă noua egalitate și îi va fi foarte dificil, de nu chiar imposibil, să o respecte. Aceeași CEU, iarăși coincidență, care este fondată de George Soros. Evident, modificările lui Orbán la legea educației naționale maghiare sînt un episod al războiului său cu controversatul miliardar, mai nou tatăl tuturor relelor din lume, iar CEU este o victimă indirectă. De lux, e drept, dar indirectă. Acțiunea în forță a lui Viktor Orbán, însă, ascunde și o mică ironie a sorții: el însuși a fost beneficiarul unei burse oferite de Fundația Soros. În 1989, tînărul Viktor Orbán a studiat la Oxford pe banii lui Soros, cum ar spune astăzi antisorosiștii. În aceeași situație cu Viktor Orbán se află și vehementul lui purtător de cuvînt, Zoltán Kovács. Și el a beneficiat de o bursă Soros prin 2001. E drept, Orbán și-a întrerupt studiile în Anglia după doar patru luni, întorcîndu-se în Ungaria pentru alegerile din 1990. Atacați pe această linie, atît Orbán, cît și Kovács au anunțat că îi vor da înapoi lui Soros banii cheltuiți pe bursele lor. Chiar și așa, ironia istoriei e evidentă. Cadrele școlite de Soros în Ungaria pentru promovarea idealurilor „societății deschise“ îl aruncă pe Soros afară din țara lor.

Cazurile de acest gen nu vizează, însă, doar indivizi, ci țări întregi. Imediat după 1990, Ungaria și Polonia erau premianții clasei țărilor necăjite, fost comuniste, care lucrau din greu să promoveze în clasa de elită a Occidentului democratic. Astăzi, tocmai ele au ajuns să pună reale probleme unei Europe tot mai fragile, cu accesele lor antidemocratice. Cît îi privește pe codașii acelei clase pregătitoare, ei sînt cuminți, ascultători și cooperanți cînd clubului de elită îi e tot mai greu să își mențină coeziunea. Pe atunci, România era printre codași, cu grave și multe corigențe. România învăța greu lecțiile democrației occidentale și avea serioase probleme de comportament. Acum, chiar dacă nici la noi democrația nu este chiar funcțională, stăm cu mult mai bine decît foștii premianți.

Am trăit din plin timpurile în care Ungaria, Cehia și Polonia ne erau date de exemplu și priveam cu invidie spre grupul de la Vișegrad. Ah, de cîte ori, în acei ani, nu am plîns în pumni că țara mea nu putea fi ca Ungaria, Polonia și Cehia! Acum, cînd îmi aduc aminte ce ciudă m-a cuprins în 1997, cînd cele trei țări au primit invitația să ade­re la NATO și noi am rămas pe-afară, sau în 2004, cînd tot ele au intrat în UE și noi am rămas iarăși pe-afară, zîmbesc. Nu pot să nu sesizez ironia sorții. Sigur, mai tîrziu (mai exact în 2001 și în 2007), am putut și noi vedea clar că trăim într-o țară cu mare noroc istoric, căci am ajuns și în NATO, și în UE fără să fim chiar pregătiți, profitînd de o serioasă diluare politică a criteriilor de aderare, iar după noi s-au cam închis ușile. Dar acea ciudă pe care tînărul est-european care eram a trăit-o cu intensitate a rămas bine conservată în muzeul emoțiilor mele politice. Din acea ciudă conservată vine, azi, zîmbetul meu. Și totuși, cine ar fi crezut atunci, în anii 1997-2000, că Polonia și Ungaria vor pune probleme politice serioase în NATO și UE, iar Cehia va ajunge una dintre cele mai eurosceptice țări?

Ca de fiecare dată cînd avem probleme cu ziua de azi, sîntem îndemnați să privim spre viitor. Doar că, vorba unui mucalit american, viitorul nu mai este ceea ce era. Cum să mai poți proiecta un viitor cînd trecutul recent s-a dovedit atît de impredictibil? Cum să mai pretinzi că vezi înainte cînd se dovedește zi de zi că azi este cu totul altfel decît ne puteam imagina că va fi? Și, iarăși, ca de fiecare dată cînd ne încurcăm în „meandrele concretului“ (n-ați uitat, nu-i așa, aceste vorbe?), revenim la valori. Vorbim, încercînd să ne domolim neliniștea, despre valori, ca și cum ele ar fi stabilopozii de neclintit din mijlocul mării agitate. Vorbim despre democrație. Dar care democrație? În 1990, cînd o visam, democrația ne era cu mult mai clară decît astăzi, cînd o practicăm. Poate exista și democrație iliberală, a zis odată Viktor Orbán și a aruncat Europa într-o jelanie care nu se mai termină nici azi. Termenul „democrație iliberală“ vine din articolele de specialitate, este o noțiune produsă de mintea analiștilor. A fost inventată în 1997 și, de atunci, așa cum se întîmplă în lumea academică, a fost folosită și contestată fără oprire. Ba că exprimă ceva real, ba că nu exprimă nimic, fiind un oximoron. Ba că e confuză, ba că pune lumina corectă pe un fenomen pînă atunci nenumit. Oricum, nu cred că Viktor Orbán a stat prea mult să despice firul în patru cînd a spus că Ungaria, membră UE și NATO, ar opta mai degrabă pentru o democrație iliberală. Ah, ce-au mai sîngerat cei îndrăgostiți de cuvîntul „liberal“! Și trebuie că lui Viktor Orbán i-a făcut mare plăcere… Dar termenul acesta, „democrație iliberală“, ascunde și el o ironie. Căci a fost creat pentru a desemna o realitate existentă și a devenit numele unui proiect ideologic pentru viitor.

Cu atîtea ironii, nu mai e nimic de zis: Dumnezeu rîde de noi… Sigur, cînd am spus „Dumnezeu“, am devenit și eu cam iliberal. Nu-i și asta o ironie?