Irealitatea TV
În Vinerea Mare, pe cînd nu se terminase încă denia la bisericile din oraş, la Realitatea TV se vorbea despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cenuşa celor doi mari români venise pentru totdeauna în România, în aceeaşi zi. La sfîrşitul Săptămînii Patimilor, întotdeauna misterioasă şi înaltă, se vorbea despre curaj, etică şi cultură, unui popor care şi-a descoperit, într-un extaz de nimic cenzurat şi de toate stimulat, calitatea blestemată de a produce mult mai multă vulgaritate decît poate suporta. Brusc, moderatorul opreşte discuţia. Breaking news: Curtea de Apel a decis că doctorul Oprescu are voie să candideze la Primărie. Rapid, livrează reacţii domnii Victor Ponta şi Bogdan Olteanu. Apoi, fără să simtă nici o dizarmonie, cu aplombul cuiva care se crede un fel de Prospero al oricărui gen de conversaţie, moderatorul cere unuia dintre invitaţi să comenteze ştirea. Se crede dibaci încercînd să stabilească o legătură între ceea ce e de nelegat: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe de-o parte, şi Sorin Oprescu, Victor Ponta şi Bogdan Olteanu, de cealaltă parte. Senzaţia opririi discuţiei despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca pentru o ştire despre candidatul Oprescu este atroce. Ca o fractură trăită pe viu. Ca o cădere neaşteptată dintr-un zbor celest într-o groapă de gunoi. Şocul e puternic. Ca privitor, l-am simţit ca pe un viol. În studio, invitaţii au simţit la fel. Domnul Dan C. Mihăilescu chiar a spus: "Asta ne-a cosit". Cum de poate cineva să decidă oprirea unei discuţii despre destinul nostru cel mai profund, pentru o astfel de ştire? Cu cîteva luni în urmă, o emisiune a domnilor Pleşu şi Liiceanu a fost oprită la fel de intempestiv şi fatal de un alt breaking news: la aeroportul Otopeni sosea echipa de fotbal Real Madrid. Atunci, toată lumea a protestat. După nici un manual decent de jurnalism, sosirea, altfel anunţată, a unei echipe de fotbal pe un aeroport sau decizia într-un proces precum cel a domnului Oprescu nu este breaking news. Ambele puteau foarte bine aştepta încă 20 de minute pînă la buletinul de ştiri. Înţeleg, acum, că nimeni nu a priceput nimic din acea experienţă penibilă. Televiziunile sînt singurele organizaţii care îşi permit să fie penibile la nesfîrşit. Sînt unii care cred că frîngerea emisiunii despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca cu o ştire despre tribulaţiile jalnice ale destinului politic al domnului Sorin Oprescu înseamnă profesionalism. Pentru ei, toate ştirile sînt la fel, toate discuţiile echivalează cu o ştire, toate cele ce se petrec trebuie păstrate în atenţia opiniei publice tot timpul şi în mod constant, totul e o apă şi-un pămînt. Refuz să mă înduioşez cînd văd că există oameni pentru care toate cele ce se petrec sub Cer sînt la fel. Mai ales cînd ei fac televiziune. Chiar dacă lucrurile se petrec simultan, este evident că nu sînt egale. Pe o orizontală a timpului, privite în succesiune plată, poate că totul pare că aparţine aceleiaşi categorii. Dar nu e adevărat. Secunda în care a murit Monica Lovinescu este lungă, grea şi tulburătoare, iar secunda în care doctorul Oprescu a aflat că poate candida la Primărie este mai scurtă decît o secundă, uşurică şi fără de consecinţe în planul decisiv al fiinţei acestui popor. Cît de mutilat trebuie să fii să nu simţi acest fapt! Pe verticala relevanţei, după ierarhia firească a importanţei, ştirile, precum gîndurile, nu sînt niciodată la fel. Se mai poate discuta şi despre o variantă agravată: este posibil ca acel cineva de la butoane să considere că o ştire despre mersul candidaturii dlui Oprescu este mai importantă decît o meditaţie despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Numai că aşa ceva mi se pare cu totul neplauzibil şi, mărturisesc, nu mă simt în stare să comentez neverosimilul - pur şi simplu sînt prea răvăşit de real, în acest caz. Mi se pare îngrozitor că, undeva într-un studio, cineva, anonim pentru mine şi complet ignorant faţă de nevoile mele, decide ce văd şi ce nu. Argumentul multiplicităţii canalelor şi al libertăţii mele capricioase de a zapa nu se poate susţine, din moment ce toate televiziunile sînt la fel. Emit acelaşi lucru, lucrează la fel, gîndesc la fel. Efectul acestei uniformităţi este o sminteală generală, care se instalează pe nesimţite şi care se manifestă în acelaşi fel: pur şi simplu luăm drept reală lumea pe care ne-o prezintă televizorul. Plină de agramaţi şi anormali, amestec de rîs grotesc şi accidente cu descarcerări, o lume a simplităţii agitate pînă la delir, a idioţeniei spasmodice. După incidentul evocat, e bine să stăm un pic în linişte, să tragem aer curat în piept şi să vedem ce e de făcut. E iluzoriu să credem că îi vom putea convinge pe "profesionişti" că au comis o impietate. În goana oarbă şi disperată după rating, ei sprintează către neant. Primul gest de făcut este să refuzăm să-i urmărim. Văzînd că nimeni nu îi urmăreşte, poate că s-ar opri. În plus, mai există speranţă. Invitaţii prezenţi în studio pentru a ne vorbi despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, prin reacţia lor, au dovedit că pot fi ancorele care salvează derapajul. Domnii Gabriel Liiceanu, Emil Hurezeanu şi Dan C. Mihăilescu merită să fie aplaudaţi în picioare. Formula aproape mantrică pe care trebuie să o rostim cînd simţim că sîntem împinşi pe panta smintelii de aceste televiziuni dezlănţuite este chiar cea spusă pe loc de domnul Liiceanu: "Nu puteţi face cu noi chiar orice". De cîte ori cei care, prin lucrarea unui duh dement, au ajuns în poziţia de a ne arăta lumea, ne aruncă, cu voie sau iresponsabil, în haosul din mintea lor, trebuie să ne spunem chiar aşa: nu puteţi face cu noi chiar orice! Asta ne decuplează de la garnitura înlănţuită a audienţei care, poate, se duce după ei. Cît despre cei care au decis şi au operat oprirea evocării Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca cu o ştire despre procesul unuia ca Sorin Oprescu, cred că o parafrază a unor celebre cuvinte rostite chiar în momentul mitic pe care îl retrăiam în acele clipe este foarte nimerită: Iertaţi-i, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dar şi voi toţi, cîţi veţi fi fiind, care aţi simţit trivialitatea de vineri seara ca pe un cuţit în inimă! Iertaţi-i, că nu ştiu ce fac!