Iranul, sursă de noi divergenţe în Europa

19 februarie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Iranul şi-a sărbătorit luna aceasta 40 de ani de la Revoluţia islamică într-un context încărcat de simboluri: potrivit tradiţiei, Mahomed avea 40 de ani cînd, sub semnul revelaţiei divine, a început să transmită învăţăturile Coranului. La Teheran, mulţimea s-a adunat pe data de 11 februarie în jurul unui monument emblematic, turnul Azadi, inaugurat de ultimul şah al Iranului în 1971 pentru a marca trecerea a 2500 de ani de la apariţia imperiului persan. Există o nostalgie imperială a Iranului care s-a manifestat în ultimii ani prin încercarea de reconstituire a unei vaste zone de influenţă în regiune, incluzînd ţări precum Irak, Siria, Yemen şi o parte din Liban. Nostalgii de acest gen sînt însă vizibile şi în Turcia, şi în Rusia, s-ar spune să trăim o epocă în care foste imperii încearcă să se reconfigureze geopolitic.

La ora revoluţiei islamice, ayatollahii se doreau independenţi şi aveau ca deviză „Nici cu Estul, nici cu Vestul“. Acum, însă, pe fondul sancţiunile americane, Iranul este tot mai dependent de China şi de Rusia. Iranul a devenit însă un măr al discordiei în spaţiul occidental şi chiar în sînul Uniunii Europene.

Nimeni nu neagă faptul că atitudinea Iranului faţă de Israel este inacceptabilă. Oamenii regimului integrist, şi probabil şi mulţimi manipulate de gardienii revoluţiei islamice, au defilat pe data de 11 februarie cu pancarte pe care se putea citi „Moarte Israelului“, „Moarte Statelor Unite“, „Jos Marea Britanie“. Poate că dacă, printr-o minune, regimul de la Teheran ar recunoaşte Israelul, lucrurile s-ar calma în această regiune şi Iranul ar fi din nou integrat în comunitatea internaţională. Europenii au încercat în orice caz acest lucru şi, la un moment dat, politica lor părea să dea roade. Semnarea acordului nuclear cu Iranul, în 2015, prin care ayatollahii se angajau să renunţe la construirea bombei atomice, a fost un imens pas pozitiv. Mari întreprinderi europene s-au şi instalat de altfel în Iran şi a început să devină credibilă ideea că prin comerţ şi dialog ar putea avansa şi libertatea, ba chiar şi democraţia în această ţară.

Retragerea Statelor Unite din acord, anul trecut, la insistenţele premierului Benjamin Netanyahu, a stopat „faza destinderii“, iar Franţa, Marea Britanie şi Germania şi au exprimat în mod clar nemulţumirea faţă de strategia americană (ca şi Rusia şi China, de altfel, cosemnatare ale acordului). În prezent este limpede că Donald Trump şi Benjamin Netanyahu doresc să creeze o coaliţie internaţională împotriva Iranului. Este ceea ce afirmă mulţi editorialişti care au urmărit şi tentativa de apropiere a Israelului de grupul de la Vișegrad. Încearcă oare Statele Unite şi Israelul să găsească noi falii în edificiul european? Sau să le adîncească pe cele existente? America şi-a găsit aliaţi în estul Europei şi la ora cînd a invadat Irakul, deşi la acea oră Franţa şi Germania considerau proiectul lui Bush jr., de exportare a democraţiei cu forţa, ca fiind  extrem de riscant şi periculos.

În prezent, două viziuni se înfruntă în ceea ce priveşte Iranul. Statele Unite, Israelul, precum şi mai toate ţările arabe sunnite care se tem de o posibilă hegemonie şiită iraniană, mizează pe sancţiuni, pe intimidare şi pe forţă. De partea cealaltă, europenii reamintesc că regimuri autoritare, precum cel cubanez sau cel nord-coreean, au rezistat timp de decenii întregi în ciuda sancţiunilor şi că, uneori, sancţiunile şi ameninţările militare sînt chiar contraproductive întrucît „sudează“ popoarele în jurul unor regimuri pe care, de fapt, le detestă.

În Iran, situaţia este chiar mai paradoxală pentru că tineretul acestei ţări este occidentalizat şi perfect pregătit pentru un alt tip de viaţă. Într-un fel, republica islamică a comis o „eroare“ dezvoltînd masiv educaţia. Fetele reprezintă peste jumătate din numărul studenţilor, iar numărul acestora, în contextul unei populaţii tinere, reprezintă o masă contestatară importantă. Am avut eu însumi ocazia, participînd în urmă cu peste zece ani la un festival de teatru la Teheran, să-mi dau seama cît de divizată este societatea iraniană: pe o parte fanaticii şi, fără îndoială, profitorii, şi de cealaltă parte o societate civilă care recurge la un fel de rezistenţă culturală. De altfel, intelectualii şi artiştii iranieni mi-au amintit de ceea ce se spunea şi de ceea ce se scria în anii comunismului în România.

Nu este exclus chiar ca regimul de la Teheran să se teamă mai mult de tineretul iranian decît de un atac american sau israelian. Un astfel de atac ar fi un pretext ideal pentru înrolarea în armată şi în formaţiuni de „autoapărare“ a sute de mii de tineri contestatari. Regimul ayatollahilor ar putea deci supravieţui încă o bună bucată de vreme în context de război şi toată retorica „eroică“, deja utilizată în cursul războiului cu Irakul (dintre 1980 şi 1988), ar reveni la suprafaţă.

Occidentalii au comis deseori erori care s-au întors apoi ca un bumerang împotriva propriilor lor interese. În mod normal, ar trebui să înveţe din greşelile trecutului. Din păcate, un fel de vînt toxic suflă peste planetă. Sub ochii noştri vedem cum oameni care au puterea, dar nu au răbdarea de a raţiona se pregătesc să comită toate erorile posibile. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe