Iranul de mîine

28 iunie 2009   PE CE LUME TRĂIM

Fareed Zakaria îşi începe articolul din Nesweek (http://www.newsweek.com/id/202979, postat pe 20 iunie a.c.) cu o frază tranşantă: "Asistăm la căderea teocraţiei islamice în Iran". Nici mai mult, nici mai puţin. Apoi continuă: "Nu vreau să spun cu asta că regimul iranian este pe cale să se prăbuşească. S-ar putea întîmpla " sincer, sper să se întîmple ", dar regimurile represive pot rezista în lumea de astăzi pentru multă vreme. De fapt, asistăm la prăbuşirea ideologiei care stă la baza Guvernului iranian". Teza lui Zakaria este că protestele care au urmat alegerilor din 12 iunie dovedesc că, pentru iranieni, puterea nu mai este expresia voinţei divine, aşa cum o impun ayatolahii, ci expresia voinţei populare exprimată la urne. Imaginile cu miile de oameni care protestează în stradă sub lozinca "Unde e votul meu?", contestînd corectitudinea procesului electoral, dovedesc pe deplin observaţia reputatului analist american. Într-adevăr, e imposibil de anticipat dacă protestatarii de pe străzile Teheranului şi mişcările de opoziţie iraniene vor avea succes în demersul lor de a reface alegerile din 12 iunie. Dar e sigur că direcţia pe care se va înscrie Iranul de acum înainte nu va mai fi aceeaşi. Recent, s-au împlinit 20 de ani de la mişcarea pro-democratică a studenţilor chinezi din piaţa Tienanmen. A fost " ar putea spune mulţi " o mişcare înfrîntă. Represiunea sălbatică a unui regim de mînă forte a curăţat piaţa, i-a arestat sau împins spre exil pe toţi organizatorii şi a readus "calmul" în China. Numai că, după Tienanmen, China nu a mai fost aceeaşi. Deschiderea spre capitalism s-a accentuat şi, chiar dacă nu a fost niciodată însoţită de refome politice democratice, a aerisit China, a dat marii ţări o altă faţă, a deschis drumul spre o anumită evoluţie internă care, chiar dacă îi nemulţumeşte pe bună dreptate pe susţinătorii libertăţii, este un evident pas înainte faţă de China de dinainte de 1989. Avem toate motivele să credem că aşa se va întîmpla şi cu Iranul. Pînă acum, analiştii avertizau că Iranul este un caz special de regim totalitar. Ni se spunea că e un regim cu imensă susţinere populară pentru că, deşi guvernează în forţă, populaţia nu e săracă (după standardele regiunii, evident), corupţia nu a atins sistemul de putere, iar populismul economic al guvernanţilor nu e deloc vorbă goală. Mai mult, identitatea apăsat religioasă a regimului era un avantaj în confruntările internaţionale, din moment ce ţările cu care Iranul are relaţii tensionate nu mărturisesc o religie majoritară similară. Tot ceea ce se putea spera în Iran era un lider ceva mai flexibil decît cel mai radical fundamentalism. Dar nici chiar aceste speranţe nu erau temeinice după administraţiile Kha

Mai multe