Ipoteza unui eşec istoric
Aderarea României la UE în 2007 nu mai pare atît de sigură pe cît ne-o prezintă liderii noştri politici sau pe cît ne lăsa să sperăm raportul de monitorizare din toamna trecută. Următorul raport, aşteptat în primăvară, despre care se şi spunea că va fi decisiv (adică va spune limpede dacă se recomandă sau nu activarea clauzei de salvgardare), s-ar putea să nu fie chiar atît de decisiv. Atît progresele neconvingătoare ale României şi Bulgariei, cît şi un spleen intern în UE s-ar putea să facă raportul de monitorizare din primăvară cu nimic mai precis decît raportul din toamna trecută, iar recomandarea fermă asupra clauzei de salvgardare să fie lăsată pentru un nou raport de monitorizare, în toamna lui 2006. O asemenea situaţie ar trebui să ne îngrijoreze. Mai ales că, la orizont, se întrezăresc deja perspective plumburii. După aproape un an de la semnarea sa şi cu zece luni înainte de data prospectivă a dobîndirii statutului de membru UE, Tratatul de aderare a României a fost ratificat doar de 11 din cele 25 de Parlamente naţionale. Tratatul nu a trecut, încă, de examenele cele mai grele: Marea Britanie, Franţa, Austria, Germania, Suedia. În Olanda, Parlamentul a fost la un pas să nu ratifice Tratatul şi, să o spunem pe şleau, cu asta să se pună capăt visului nostru de integrare în 2007. Nici atmosfera din celelalte Parlamente enumerate de mine nu este prea favorabilă, indiferent de ceea ce raportează diplomaţii noştri de la post sau de declaraţiile liderilor politici aflaţi în împrejurări în care curtoazia obligă. Adaug aici şi faptul că nici în Parlamentul European atmosfera nu este chiar favorabilă aderării noastre în 2007. Dacă un Parlament naţional nu ratifică Tratatul, din punct de vedere formal va trebui încheiat un altul care să reia parcursul. O asemenea situaţie va plasa aderarea României la UE dincolo de 2008. Dacă ne menţinem în cadrul actualului Tratat, 2008 este varianta cea mai rea. Dar dacă oricare dintre celelalte ţări europene care nu au decis, încă, asupra ratificării Tratatului, nu ratifică, 2008 este de nevisat. La limită, putem să propunem un tîrg politic celor care ameninţă să nu ratifice actualul Tratat: ratificaţi-l totuşi şi activaţi clauza, iar noi promitem că, pînă în 2008, bla-bla-bla. Coşmarul nostru de pînă acum, adică activarea clauzei, s-ar putea să devină unica soluţie pentru a mai rămîne în calendarul acestui Tratat. Lucid vorbind, am ajuns în cea mai rea situaţie. Este posibil să nu aderăm la UE în 2007, poate nici în 2008. Ar fi un eşec naţional. Un nou moment de ruşine istorică pentru o ţară, altfel destul de obişnuită cu asemenea momente. Dacă totuşi această aderare se va realiza, ea va fi rezultatul unui asemenea forţaj politic încît, odată admişi în UE, vom avea o poziţie de rangul doi, lipsită de respect şi de greutate, vom fi codaşul cu care trebuie să fii mereu îngăduitor, vom purta mereu stigmatul celui care nu merită să fie în club, dar este pentru motive care ţin de numărul de membri şi de logica birocratică a clubului. Între aceste două variante, fie nu intrăm, fie intrăm şi vom fi corigenţii dispreţuiţi ai clasei, chiar nu ştii cum e mai bine. Cum de am ajuns aici? Prima explicaţie ţine de istorie: aşa e România de multă vreme. Momentele în care România a impus respect în Europa sînt rare şi, în orice caz, nu aparţin timpului vieţii celor care trăiesc şi fac politică europeană azi. O Românie în poziţie de ultima ţară europeană nu mai miră pe nimeni, nici pe români, nici pe europeni. Cu noi trebuie, întotdeauna, să se facă o excepţie, lumea trebuie, mereu, să fie îngăduitoare, criteriile trebuie, de fiecare dată, să se moaie. Perspectiva istorică are, printre altele, avantajul că solidarizează elitele politice cu poporul şi e bine să o utilizăm intens cînd căutăm răspunsuri la întrebări de genul acesta. Pentru această stare de lucruri, există o răspundere solidară a poporului cu liderii săi. A doua explicaţie se referă la contextul european al momentului. Europa nu e în cea mai bună formă şi extinderea, manifestare politică a sentimentului de preaplin pe care îl generează succesul istoric, nu pare adecvată momentului. Totuşi, dacă acum, în acest context, s-ar discuta extinderea Uniunii cu Elveţia sau cu Norvegia, vă asigur că procesul de aderare ar fi curs fără probleme. Dar la poarta UE nu e nici Elveţia şi nici Norvegia, ci România şi Bulgaria. Aşa că, după cum se vede, logica contextului o fi avînd influenţa ei, dar nu e determinantă precum ar plăcea ego-ului nostru pervers şi leneş să fie. Era previzibilă această postură ingrată? În mare măsură, da. Sîntem în locul în care cei care fac treaba numită "efort de integrare" cu agende duble şi cu ochii după furat, ajung în mod necesar. Am pornit spre Europa tîrziu şi ezitant, am parcurs cea mai mare parte a drumului ca melcul şi, cînd a trebuit să ne grăbim, am practicat cel mai incomod sport cu putinţă, sprint-ul în genunchi. Adevărul este că nici acum nu sîntem cu totul gata pentru UE şi, se pare, nici UE nu e cu totul gata să primească membri care nu sînt cu totul gata.