Între Berlin și Doha
Sînt iarăși în Doha. E un pic ciudat, căci e prima mea călătorie după o bursă la Berlin despre care am scris prea dur. Am reacționat prea critic la ceea ce s-a întîmplat la Berlin. Organizatorii au încercat să facă tot posibilul să mă simt bine acolo și Berlinul este un oraș minunat.
Am scris: „Zilele le petrec învăţînd ce fac nemţii pentru a preveni radicalizarea, iar serile studiez propaganda chineză şi cea rusească… Asta cu deradicalizarea în Germania e şi ea la limita extremă a logicii. Discutăm, practic, numai de «salafişti», eufemismul pentru terorişti pe care îl folosesc ei… Ne-am întîlnit cu o mulţime de profesionişti care ne-au vorbit despre «islamişti», dar nici unul nu vorbea arabă, kurdă sau pashtun. Nu avea nici unul experienţa taberelor de refugiaţi. Nici prin cartierele rău famate de prin Berlin nu a trecut. De fiecare dată cînd întrebam dacă au angajaţi experţi care chiar să poată discuta cu «salafiştii», îi lovea Viorica. Fie nu mai erau capabili să scoată un cuvînt, fie ziceau numai tîmpenii.“
La Berlin, termenul „salafist“ a fost folosit de majoritatea celor cu care m-am întîlnit ca un sinonim pentru teroriști.
Abdulla și Ibrahim sînt salafiști. Nici unul dintre ei nu a împlinit 30 de ani. Sînt super-deștepți și mult mai culți decît marea majoritate a europenilor de vîrsta lor cu care am interacționat. Cu Abdulla am fost, a doua zi după ce l-am întîlnit, să joc fotbal. A condus vreo 40 de minute să mă ia, mi-a împrumutat pantofii lui de fotbal și m-a condus alte 40 de minute înapoi. Am vorbit cu el despre fizică cuantică și despre religie. Despre situația, cîteodată oribilă, a pakistanezilor din Qatar. Despre drumuri, corupție și cum sînt ei priviți. Despre cum, în străinătate, trebuie continuu să demonstreze că nu e un sac cu bani gata să se arunce în aer la orice moment. Despre cum se uită oamenii educați ai „renașterii“ la el atunci cînd se urcă îmbrăcat tradițional într-un avion. Avion care de obicei este deținut de Qatar.
Ca și Abdulla, Ibrahim vine dintr-o familie de o bogăție și sofisticare care l-ar face pe Becali să pară oierul incult și rasist care este. E un pic timid, a terminat o super-universitate cu cele mai înalte onoruri, joacă baschet și, deși e praf la fotbal, vine și se face de rîs împreună cu o mulțime de alți non-qatarezi care lucrează prin construcții, pentru că vrea să fie cît se poate de decent. Citește la greu filozofie germană și muncește de îi sar capacele cinci zile pe săptămînă, deși are mai mulți bani decît toate beizadelele noastre la un loc. E un tînăr impresionant prin cam tot ceea ce face. E plin de dubii și singura lui obsesie clară este să devină mai bun. Familia sa donează lunar 5% din banii pe care îi fac pentru a ajuta copiii săraci în Bangladesh. Cîteva săptămîni pe an se duce și face voluntariat în locurile cele mai sărace din lumea arabă.
M. și Z. sînt două dintre femeile din Qatar, și ele salafiste, cu care lucrez. Ambele vorbesc o engleză impecabilă și au idei despre lume pe care aș spera să le aud de la o mare parte dintre oamenii pe care îi cunosc. Nu am întîlnit niciunde în Europa nivelul ăsta de bun-simț și de ospitalitate.
Sigur, cei cu care lucrez eu sînt excepționali. Lucrează la una dintre cele mai importante firme din Qatar. Qatar-ul are multe, multe lucruri pe care trebuie să le facă mai bine și au și ei probleme de lene și de nepotism cu care se confruntă zdrobitoarea majoritate a bogătanilor europeni.
Dar oamenii ăștia cu care lucrez eu sînt văzuți de o bună parte a elitelor europene ca teroriști sau, în cel mai bun caz, fanatici. Iar asta este dezgustător.
Eu sînt cumva sensibil. M-a iritat de atît de multe ori felul în care am fost tratat pentru că lumea știa sau bănuia că sînt țigan, că aproape am amorțit. Mi-am luat șuturi pe tema etnică și dacă spuneam, și dacă nu spuneam că sînt țigan. Fiecare articol al meu are cîteva și, rar, zeci de comentarii de un rasism și o nesimțire cumva acceptabile pentru cineva care a crescut în cultura noastră, dar oribile pentru un intelectual european.
În mod sigur m-am identificat un pic cu Abdulla și Ibrahim. De aici, probabil, reacția mea profund negativă și parțial nemeritată la o bună parte a lucrurilor pe care le-am auzit la Berlin.
Nu culoarea pielii, nu bogăția, nu apartenența etnică sau religioasă ne fac oameni buni sau răi. Ceea ce facem și, mai ales, felul în care îi ajutăm pe cei care au nevoie de ajutor ar trebui să fie mult mai importante. Ambiția mea e să fiu un om decent. Nu pot să fiu perfect, dar voi fi în mod sigur decent.
Aș fi vrut să aud asta în Germania. Am auzit-o de la un salafist în Doha.
Foto: Cosmin Bumbuț