Intransigenţa la români

În memoriile sale, un sergent din armata cu care Napoleon a ocupat Moscova în septembrie 1812, pe nume Bourgogne, scria: „Cu cît sacrificiile și spaima erau mai mari, cu atît nevoia de onoare și de glorie creștea“. Nu e de mirare că ceva ca o lege a compensației operează întotdeauna. Pe măsură ce lipsește ceva, altceva îi ia locul. Onoarea și gloria păreau a fi singurele variante decente pentru a acoperi lipsa siguranței în mijlocul imensității ruse, în cazul armatei napoleoniene. Misterios și mereu interesant, însă, este ce anume se găsește să compenseze ceea ce lipsește. De pildă, în cazul nostru, al românilor, ce anume a ajuns să compenseze lipsa rigorilor, a răbdării și a perseverenței? Ei bine, doamnelor și domnilor, paradoxal poate, dar de cîte ori ne lipsește caracterul (căci respectarea regulilor, răbdarea și perseverența sînt trăsături de caracter), o mare intransigență intră în arenă.

Nu știu alții cum sînt, dar noi, românii, sîntem tare mînioși și degrabă vărsători de sînge moral. Vinovat ori ba, asta e o discuție cu totul colaterală. Lansajul frenetic în judecăți morale intransigente nu se poate împiedica în asemenea detalii. Ce rost are să-ți bați capul cu punerea în cumpănă a faptelor sau cu observarea atentă a nuanțelor cînd marea plăcere de a te înfățișa tuturor drept un Torquemada e atît de la îndemînă? Cîtă voluptate, cîtă satisfacție, ce sentiment nobil și înălțător avem noi cînd demascăm ticăloșia, lipsa de caracter ori hoția! De pe cele mai înalte și mai ascuțite piscuri ale moralității, acolo unde ai zice că șade de cînd lumea, românul nu iartă nimic. De cîte ori nu am auzit oameni politici spunînd, unii despre cîte un altul ca ei, că „n-are caracter“? De cîte ori n-am citit rînduri ca lama de cuțit scrise de măreții noștri condeieri (poeți sau prozatori, n-are importanță), deveniți comentatori pe cîte un blog sau pe la cîte un ziar? Cîte execuții morale nu am văzut în România ultimelor două decenii? Te și miri cum de există atît de mulți intransigenți în țara relativismului și aproximației, în țara lui „merge și așa“, în țara absurdului și a deriziunii, aici, la porțile Orientului, unde totul e luat în ușor! Cum de e posibil așa ceva? Dacă te iei după Facebook-ul românesc, ai zice că România e mănăstire benedictină. Privită, însă, mai de-aproape, intransigența românească are unele trăsături care ar putea explica fenomenul.

Am observat, în general, că in­tran­si­gența cea mai intensă vizează lucruri mici. De pildă, toată lumea e neiertătoare cu cacofoniile. Ce folos că specialiștii spun despre cacofonii că nu sînt erori gramaticale, ci fonetice, și că nu sînt, totuși, grave. Tot poporul știe că dacă spui „…că că…“ e oribil. Și, dacă cineva comite așa ceva, este imediat poftit, cu șuturi, să părăsească limba română. Nu e ilar că sîntem hiperirascibili la cacofonii, dar trecem nepăsători peste „care“ în loc de „pe care“ sau prin explozia lui „ca și“? În același registru al intransigenței minore se plasează și preocuparea obsesivă a reporterilor de teren de a nu spune cu nici un chip vreun nume de hotel, de magazin sau de produs în știrea pe care o transmit, chiar dacă știrea se referă exact la așa ceva. În România intransigentă, un incendiu la hotelul H. este raportat că a avut loc fie la „un hotel din centrul Bucureștiului“, fie la „un hotel exclusivist“. Evident, informația e absolut zero. Să spui că are loc un incendiu, fără să spui unde, este de tot absurd. Dar paza de „publicitatea mascată“ într-o țară în care jurnaliștii se vînd și se cumpără ca la talcioc e sfîntă!

În al doilea rînd, intransigența românească are, mereu, o imensă doză de răutate și venin. Se vede imediat că românul e intransigent nu pentru că suferă văzînd un principiu încălcat, ci pentru că nu-l poate suferi pe cel asupra căruia se repede cu intransigența. Nu este, așadar, o judecată morală, ci una personală. De aici, derivă și a treia caracteristică fundamentală a intransigenței românești: se practică după toane. Nu e deloc constantă. Cu unii sîntem intransigenți, cu alții sîntem indulgenți. De regulă, demarcația apare pe aliniamentul „ai noștri“ și „ai lor“ – intransigența se livrează, cu foc și smoală încinsă, „lor“.

Și, dacă după aceste observații despre intransigența românească am avea rigoarea, răbdarea și perseverența să o privim încă și mai de-aproape, am putea constata că, de fapt, intransigența românească este o înfrîngere a inteligenței.