Întoarcerea la politică

România nu a mai văzut o astfel de efervescență politică pe străzile ei de un sfert de secol. Egale ca amploare și semnificație cu manifestațiile de zilele acestea au fost doar mitingurile trezirii de după Revoluție. Cîteva constatări, aproape la cald, după ce am urmărit din stradă desfășurarea adunărilor publice din București și de pe telefon reacțiile din zona politică și nu numai:

● Asistăm la o repolitizare a publicului din marile orașe (cel suspectat de egoism și comoditate) și la o reacție de exasperare în unele locuri din România care în februarie 2017 au cunoscut pentru prima oară un miting. Știrea aceea despre singurul protestatar din Odobești e cumva semnificativă și înduioșătoare.

● Fenomenul nu este nou. Avem de-a face doar cu o maturizare a unei generații care, în anii trecuți, și-a exersat indignarea pe alte subiecte și cu alte ținte. Cabinetele Boc și Ponta au avut parte de contestări în stradă. Ar fi avut parte probabil și Guvernul Ungureanu de întîmplări asemănătoare dacă ar fi trăit suficient. În cazul executivului condus de Dacian Cioloș a funcționat o oarecare apropiere de ideile actualilor protestatari, plus ambiguitatea conceptului de „tehnocrație“.

● Am spus-o în trecut, o spun și acum. Faptul că o parte dintre acești oameni nu merg la vot vine de la o inabilitate a politicii formale de a-i asculta și de a acționa pe baza dorințelor lor.

● Situația asta fost reconfirmată cu ocazia „crizei ordonanțelor“ sau a „revoluției luminii“, cum vreți să îi spuneți. Vocea Opoziției a fost mai degrabă slabă, reactivă și, pe alocuri, de-a dreptul ridicolă.

● De cealaltă parte, șirul greșelilor, sfidărilor și aroganțelor a fost stupefiant. Felul în care Puterea (includ aici atît șefii partidelor de la guvernare, cît și miniștri sau alți demnitari) s-a comportat în aceste săptămîni denotă nu numai inadecvare, ci și un refuz irațional de a trăi în realitatea obiectivă.

● Mai mult, PSD a preferat să se refugieze într-o narațiune dominată de conspirații, insinuări privind intervenții străine și interese politice obscure, cel puțin jignitoare, atunci cînd enormitatea lor nu le face amuzante.

● Un rol special în armata propagandistică a Puterii l-a avut primarul Capitalei. Ignorînd voit faptul că numărul oamenilor din stradă era aproximativ egal cu cel al voturilor care au dus o la Primărie, doamna Firea a preferat să își acuze concitadinii că habar nu au de ce protestează. Mai mult, a strecurat într-un comunicat al Primăriei privind manifestațiile și o referire la integritatea teritorială a țării. Tipul acela de comunicare ce a dus în anii ’90 la evenimente tragice.

● Gabriela Firea, cu agenda ei conservatoare, se conturează încet-încet nu numai ca posibilă alternativă internă în PSD la deja compromisul Liviu Dragnea, dar și ca vîrful unui pol radical și toxic al unei zone de societate ale cărei instincte democratice cu greu mai pot fi discernute.

● Așa cum evenimentele din stradă vor avea urmări în conștiințele participanților și a unei părți dintre spectatori, urmări va avea și narativul promovat de PSD. Cu bună știință, „social-democrații“ își construiesc redute retorice care depășesc cu mult cadrul unui exercițiu responsabil al puterii. Ca să dau doar un exemplu, faptul că de la înălțimea funcției de ministru de Interne se fac liste cu jurnaliști “instigatori“ mi se pare impardonabil și un motiv suficient de demitere. N-a fost cazul. Doamna Carmen Dan e încă acolo, iar numărul instigatorilor a crescut semnificativ. Ultimele pe listă, cu voia dvs., multinaționalele.

● E aproape ironic cum a pornit PSD lupta împotriva multinaționalelor fără însă să își pună problema reală a Codului Muncii sau a optimizărilor fiscale. Social-democrați, dar nu prea mult. Genul acela de inițiative riscă să afecteze grav cercurile de business care sprijină partidul.

● În ceea ce le privește, unele corporații continuă să subvenționeze mașinăria de propagandă izolaționistă sub masca unei prost înțelese neutralități. Eforturile care urmăresc oprirea fluxului de bani către instituții de media care au uitat de mult care le e rostul și rolul au avut efecte mai degrabă limitate.

● Strict din punct de vedere al binomului conflictual PSD-corporații, comicul situației e dublat doar de ipocrizia ambelor părți.

● Indiferent de cum se va termina punctual această bătălie, fractura din societate va produce efecte pe termen lung. Scriam mai sus că nu avem de-a face cu un fenomen nou. E însă prea devreme pentru a înțelege urmările. Ce știm deocamdată este că PSD a reușit cumva să facă pasul din URSS în Pakistan, ignorînd cu bună știință varianta decentă care presupunea un pic de pragmatism, eficiență și umilință. Altfel spus, după ce douăzeci de ani a încercat să demonstreze că s-a scuturat de comunism, a reușit să o facă îmbrățișînd un model de societate specific Orientului. Un model în care avem la vîrf o oligarhie financiar-politică restrînsă, care deturnează, nepedepsită, resurse publice, iar sub ea – o populație care se vede obligată să suporte situația.

Iar dacă PSD nu își schimbă moravurile – e o discuție separată despre reforma Behemoth-ului –, România rămîne măcar cu imaginea unei galaxii-efemeride în Piața Victoriei. Asta și probabil cea mai bună presă pe care a avut o în străinătate de la cele cîteva ore de după plecarea intempestivă din CC și din istorie a lui Nicolae Ceaușescu.

Foto: Andrei Ivan