Întoarcerea anarhiștilor

A fost un fel de premieră pentru spațiul public francez: primul politician care își vede cariera terminată ca urmare a unui scandal sexual. Întotdeauna liberală cînd vine vorba de viețile private ale oamenilor publici, Franța pare să treacă printr-o schimbare. Nu, nu ca efect al avansului unui discurs conservator, ci mai degrabă ca urmare a omniprezenței rețelelor sociale și a comportamentului pe care acestea îl încurajează: un obositor festival de indignări zilnice care își caută permanent o țintă nouă. Tura asta, victima a fost Benjamin Griveaux, candidatul macronist la Primăria Parisului. Un film cu conținut sexual pe care nefericitul politician îl trimisese unei doamne în urmă cu doi ani a devenit public, iar acesta, prompt și jenat, a renunțat să mai viseze la demnități publice. Cumva ironic, dacă ținem seama de sondaje, e că, foarte probabil, nu era rîndul lui Griveaux să guverneze Parisul. Înaintea declanșării scandalului el se clasa pe un descurajant loc trei.

„Ne americanizăm“, s-a auzit – a cîta oară? – un strigăt peste întreaga dezbatere legată de incident. Probabil justificat, de data asta. O listă lungă de politicieni americani s-au întors înapoi în viața privată după dezvăluiri similare sau chiar mai puțin grave. Fostul candidat la președinție John Edwards sau fostul deputat John Weiner sînt două exemple binecunoscute. În Franța, însă, asemenea scandaluri nu aveau ca efect sancțiuni politice. E vorba de țara în care acum cîțiva ani o colecție de scrisori semnate de fostul președinte François Mitterrand și adresate amantei sale a fost un succes previzibil al industriei cărții.

Un detaliu ușor straniu al afacerii Griveaux ține de autorul dezvăluirii: Piotr Pavlenski, un emigrant/refugiat politic rus a cărui figură publică pare o extracție edulcorată din caracterul compatrioților săi anarhiști de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Sigur, Pavlenski nu pune bombe, dar printre activitățile care l-au făcut cunoscut se numără incendierea unor uși de instituții ale statelor rus și francez, între care și cea a FSB. Altădată, Pavlenski și-a țintuit scrotul de pavajul din Piața Roșie din Moscova, ceea ce i-a asigurat măcar cele 15 minute de faimă despre care vorbea Andy Warhol în 1968.

Parte din mai recenta tradiție a Pussy Riot, rusul și-a justificat acțiunea prin nevoia de a sublinia ipocrizia candidatului. Griveaux este căsătorit, are trei copii și își promova candidatura vorbind, poate mai des decît ar fi trebuit, despre valorile familiei. La vremea cînd a decis să trimită unei studente un film cu conținut nerecomandat minorilor în care deținea unicul rol, aliatul lui Macron era purtător de cuvînt al guvernului și o stea în ascensiune a mișcării politice pornite de președintele francez.

Studenta respectivă a ajuns între timp avocată și parteneră a lui Pavlenski. Împreună au încercat să obțină publicarea imaginilor cu Griveaux pe Mediapart (un respectat site devenit celebru pentru investigații și disponibilitatea de a se atinge de subiecte pe care presa tradițională le evită) și în Le Canard Enchaîné – o revistă satirică. Semnificativ pentru felul în care societatea franceză obișnuiește să se raporteze la astfel de afaceri e faptul că nici una dintre cele două instituții de presă nu a vrut să aibă de-a face cu imaginile respective.

În restul mediilor de informare, atitudinea a fost clar favorabilă lui Griveaux. Fostul candidat a fost mai degrabă compătimit pentru ghinion. Discuții despre (a)moralitatea sa au fost puține spre deloc. Din acest punct de vedere, deși punctual eficient, efortul lui Pavlenski a creat mai degrabă efectul contrar.

Astfel, scandalul pare să sublinieze o teamă comună a mediilor politice și jurnalistice franceze cu privire la un asalt asupra Franței oficiale. Pavlenski e un apropiat al „vestelor galbene“, iar acesta e un detaliu care contează probabil destul de mult în decizia sa de a se insera în mijlocul unei curse pentru Primăria capitalei dominată de candidați mainstream.

Prompte, autoritățile franceze au decis arestarea rusului și a partenerei sale. Finalul afacerii va fi un test atît pentru limitele libertății de exprimare, în numele căreia Pavlenski acționează, cît și pentru Franța oficială care va trebui să decidă dacă își abandonează sănătosul principiu de a judeca politicienii după merite politice și sfinții după criterii private.

Rămîne totuși realitatea că în Franța, și nu numai, sînt puse sub semnul întrebării aranjamente politice și culturale vechi de zeci de ani. Consensul se rupe încet-încet, iar din tulburările de mai mici sau mai mari dimensiuni, mai mult sau mai puțin ridicole, nu putem încă discerne cum va arăta lumea civilizată de mîine.

Anarhiștii ca Pavlenski păreau relevanți doar priviți din afara granițelor Rusiei ca expresie artistic-extremă a protestului în societăți neputincioase, incapabile sau nedoritoare de democrație. Ei devin însă parte a jocului și, dacă subliniază ceva, e o ruptură între populații și elite. Victoria extremelor, fie ele artistice sau politice, nu e deloc o certitudine, însă existența și relevanța lor nu mai poate fi ignorată.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.