Întîrzieri
● În Jurnalul lui Gide, chiar în ziua în care diaristul împlineşte 77 de ani: „Nici măcar în tine însuţi nu e bine să întîrzii“. De ce? Poţi vedea acolo fel de fel de creaturi înspăimîntătoare, adormite sau amorţite, larvele unui sine pe care nu-l ştii şi nici nu vrei să-l ştii. Ţi se poate face frică de tine însuţi, de golul acela întunecat, plin de omizi oarbe, umede şi nemişcate...
● Nu e bine să întîrzii nicăieri. Să-ţi respecţi mereu condiţia supremă de trecător, să ai grijă mereu ca aerul din jurul tău să nu se împietrească, ca aripa din sufletul tău să nu anchilozeze. Mentorul meu, omul pe care îl admir cel mai mult, spune că nu a putut să întîrzie într-o funcţie mai mult de doi ani. Rîd. Are dreptate. Acum e din nou „pe baricade“. Nu mai mult de doi ani, îmi spun în sinea mea. De la el am primit cele mai bune sfaturi din viaţa mea adultă. Mi-a spus odată: „Nu te lua niciodată foarte în serios. Fă cu seriozitate treaba pe care te apuci să o faci, dar păstrează mereu un zîmbet interior şi miră-te mereu de locul în care ai ajuns“. Zîmbetul interior, am înţeles nu mult mai tîrziu, este un fel de metodă de a-ţi păstra libertatea. Zîmbetul interior te face să pleci mai uşor dintr-un loc în altul, te fereşte de pericolul de a întîrzia prea mult într-un loc. Zîmbetul interior te împiedică să te ataşezi de lucruri care nu-ţi aparţin, precum acest cabinet somptuos, acest Mercedes negru cu geamuri fumurii, acest telefon alb cu stemă aurie încrustată, acest şofer care-ţi duce geanta... Zîmbetul interior te ţine în tine însuţi atunci cînd împrejurările te îndeamnă să-ţi depăşeşti conturul, gonflîndu-ţi sinele, şi te ajută să ieşi rapid din tine însuţi cînd şi aici ai zăbovit prea mult. Zîmbetul interior prescris de mentorul meu este ca usturoiul: (re)echilibrează raporturile dintre sine şi lume, indiferent de partea în care se produce dezechilibrul. De fapt, te păzeşte de pericolul întîrzierii.
● Am întîrziat, odată, în faţa unei cofetării. Eram mic, aveam, poate, 6 ani. Mă fascina sucul de portocale cu bule înţepătoare din sticla umflată la mijloc ca o spălătoreasă voinică. Priveam cu nesaţ, în vitrina cofetăriei, sticla de suc. Era cel mai frumos galben pe care l-am văzut în viaţa mea. Un galben vital, intens, robust şi răcoritor. Priveam galbenul acela... Am întîrziat privindu-l. Cofetarul a ieşit şi a tras cu putere grilajul. Fierul a izbit violent fierul. M-am speriat şi m-am dat doi paşi în spate. Grilajul coclit confiscase sticla de suc galben. Dintr-odată, sticla de suc îşi pierduse calităţile – era umilită şi desacralizată într-un prizonierat trist. Apucată de gheara urîtă a zăbrelelor, era confiscată de o umbră mediocră. Nu m-a mai atras, nu mi-a mai plăcut. Am plecat acasă abătut. Aveam, încă, în mînă moneda de 3 lei pe care mi-o dăduse mama ca să-mi cumpăr un suc înţepător de portocale de la cofetăria din Piaţa Anton. Întîrziasem în admiraţie atît de mult, încît consumul a devenit imposibil. A fost o lecţie timpurie, pe care abia acum îmi fac iluzii că o înţeleg.
● Am prieteni cu puseuri de cinism care frizează nazismul. Unul dintre ei îmi spune, sacadat şi rece ca o mitralieră, că A. „şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul!“, „ar trebui să ne lase!“, „ce tot întîrzie pe-aici?“, „să plece toţi boşorogii!“, „dac-ar fi după mine aş face curăţenie în doi timpi şi trei mişcări – boşorogii afară!“. Acum 30 de ani, A. era un nume mare. După 1989, renumele i-a adus fotolii şi onoruri. Şi astăzi, pentru unii, e încă un nume mare. Se pare că a comis o greşeală, a întîrziat cam mult în scaunul său. Dar asta nu e nimic faţă de altă mare întîrziere a lui A. – întîrzierea într-un sine festivist, construit pe iluzia că onorurile şi statuile chiar au o realitate lăuntrică, solidă. Acum, mi-e milă de A. Nu pot să-i spun asta prietenului meu. Elanul său de arhanghel dezlănţuit şi credinţa sa viguroasă în juventism sînt indestructibile, iar eu aş risca să par retrograd. Prietenul meu are vîrsta mea. În 1990 vorbea la fel, convins fiind că „boşorogii“ ţintuiesc România locului şi îi strică lui destinul. La fel vorbea şi în 1996, şi în 2000, şi în 2005. Prietenul meu întîrzie prea mult într-o idee. Acum, are fire albe-n păr, dar nu renunţă la convingerea lui. Şi el e la fel de ridicol ca şi A., pe care îl vrea „Jos“ în continuare. Nu-i spun asta, dar, iată, o scriu aici.
● Leo nu a mai întîrziat printre noi. Ştiam că e bolnav, dar aflasem cît de gravă e boala lui cu o lună înainte să moară. M-am speriat cînd am aflat în ce stare se afla. Am citit în presă multe evocări îndoliate. Toate, foarte frumoase. Am vrut să scriu şi eu ceva despre el, despre prietenia noastră, despre taclalele noastre telefonice de duminică dimineaţa, despre admiraţia pe care o aveam pentru estetismul său rafinat, pentru erudiţia sa, pentru felul în care îşi iubea contemporaneitatea. Despre ultima noastră conversaţie mai prelungită în care îmi explica de ce e bine să citeşti Beckett (pe care îl adora), şi în franceză, şi în engleză. Sau despre ultima noastră întîlnire, la premiera unui film românesc, unde nu am avut timp decît să ne salutăm şi să ne promitem, pe fugă, că ne vom revedea pe îndelete, cîndva. Nu am putut să scriu. Nu ştiu de ce. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să revăd (a zecea oară, cred) acel genial Ballet for life făcut de Maurice Bejart în 1997. Un spectacol de geniu, pe muzică de Queen şi Mozart, dedicat memoriei celor care nu au întîrziat printre noi suficient, precum Freddie Mercury şi Jorge Donn. Costumele dansatorilor sînt create de Versace.
● Să ştii că trebuie să pleci, să ştii cînd să pleci, să ştii să ştii să pleci... Singura slăbiciune pe care ţi-o poţi permite este nostalgia de după plecare.