Întîlnirea

26 ianuarie 2012   PE CE LUME TRĂIM

- unele aspecte -

„Să luăm, de pildă, cazul intelectualilor, categorie stimată în această parte de lume. Un profesor american specializat temeinic în cultura Estului Europei aşa şi defineşte acest spaţiu: locul în care intelectualii sînt supraevaluaţi. Overrated, zicea el. A apărut recent o carte care s-a bucurat de mare succes: Capcanele istoriei de Lucian Boia. Nu ştiu dacă ai citit-o. Să-i vezi acolo! Rămîi năucit. Ce piruete, ce ipocrizie, ce treceri dintr-o barcă-n alta, cîtă sensibilitate la bani şi trai comod. E ceva şi despre tine. Boia ăsta nu face decît să documenteze cu probe ceea ce alţii, precum Paul Johnson sau, înaintea lui, Julien Benda, descriseseră în amănunţime ca fenomen: intelectualii se ridică rareori la înălţimea propriilor idei. De aceea, sînt şi atît de vulnerabili. Vorbesc public şi convingător despre ce este şi cum ar trebui să fie. Dar viaţa îi tentează şi pe ei, ca pe oricare altul. Şi cedează şi ei, ca oricare altul. De ce păcatul lor e mai grav? Doar pentru că au vorbit, mai exact au predicat despre ceea ce nimeni nu prea e în stare să facă fără fisură: să trăieşti virtuos. Faptul că vorbesc îi încearcă. Dacă ar tăcea, filozofi ar rămîne. Nu le-ar zice nimeni nimic pentru că nici nu le-ar simţi cineva rostul. Aşa, vorbind, se expun. Se vîră singuri într-o provocare pe care ştiu că nu o pot învinge, pentru că, de regulă, nimeni nu o învinge. Ah, îi dispreţuiesc pe intelectuali. Şi cu atît mai mult îi dispreţuiesc, cu cît mi se tot spune că sînt unul dintre ei. Şi ţie ţi se spune că eşti un intelectual. Sper că te deranjează asta. Sper că mai ai puţin bun-simţ să simţi cît e de jenant să te ia lumea drept intelectual.“ Nici nu se aşezaseră bine la masă, nu comandaseră încă nimic şi Sami s-a dezlănţuit cu această tiradă. Genu era stupefiat şi, cînd Sami a terminat de turuit şi a început să citească miop meniul, nu ştia ce să spună. Trebuia să ţină şi el un discurs în replică? Sau să-l comenteze pe cel tocmai auzit? Sau să-l întrebe ceva pe Sami? Se mulţumi să tacă şi să-l privească. Niciodată nu stătuseră aşa de aproape unul de altul.

Între ei se afla doar măsuţa îngustă a cafenelei. Genu se minună de mărimea capului lui Sami. Aşa cum citea meniul, cu capul în jos, capul lui Sami îşi oferea generos dimensiunile ochilor imenşi, apoşi şi vagi ai lui Genu. Sami avea un cap imens, o căpăţînă de urs grizzly acoperită cu o claie de păr alb, dezordonat şi, încă, abundent. Genu a simţit un fel de ciudă – el chelise de ani buni aşa cum chelesc bărbaţii, mai întîi apare un spaţiu pleşuv rotund în creştet, apoi se întinde spre frunte şi se uneşte cu fruntea şi, o perioadă, ai păr doar pe laturile capului, ca un fel de cunună de păr. Cam ridicolă. Apoi şi cununa asta începe să-şi piardă frunzele. Şi gata. Genu trecuse în ani prin acest proces, la început îngrijorat, apoi agonizînd, apoi resemnat. După cîte vedea, Sami nu avusese această problemă. Poate că Sami era mai norocos. Poate de-aia Sami luase Nobelul, şi Genu îl ratase, deşi mulţi critici importanţi opinaseră că, dacă tot trebuia premiat cel mai bun scriitor dintre cei care se îndeletnicesc obsesiv cu absurdul, atunci Genu ar fi trebuit să fie acela. Sigur, şi Genu avusese parte de o bucată bună de glorie la care Sami nu avusese acces. Genu era academician, Sami nu.

Dar să ieşim din mintea lui Genu, să luăm un plan general în plonjeu şi să vedem cafeneaua cu mese mici şi înghesuite, doar una ocupată de doi bătrîni şi să aflăm cine sînt ei. Unul e Genu Ionescu, autor de piese absurde şi comice de recunoaştere mondială. Celălalt e Sami Berechet, autor de piese comice şi absurde de recunoaştere mondială. Au cam aceeaşi vîrstă – uşor peste 70, mai precis au 106 ani (Sami) şi 103 ani (Genu). Au cam aceeaşi biografie. Amîndoi au plecat din România în Franţa, imediat după Al Doilea Război Mondial. Amîndoi au devenit faimoşi pentru piesele de teatru pe care le-au scris, mai mult decît pentru altele (Genu a publicat şi nişte romane, iar Sami – ceva eseistică sau poate invers, nu mai ştiu exact), amîndoi au început să scrie piese în franţuzeşte, amîndoi au început să scrie tîrziu, în plină maturitate, amîndoi urau ţara în care se născuseră pentru că amîndoi îşi urau taţii şi amîndoi iubeau ţara de adopţie pentru că amîndoi îşi iubeau mamele. Şi totuşi, deşi erau atîtea asemănări între ei, deşi piesele lor apăreau într-o succesiune care ar fi putut părea absurdă, celor care ştiau bine că nu e deloc aranjată – unul scria o piesă bună anul acesta, altul scria o piesă bună anul următor, apoi primul scria în anul ce vine, şi celălalt în anul viitor, şi tot aşa vreme de aproape 30 de ani –, vă vine să credeţi sau nu, Genu şi Sami nu-şi vorbiseră niciodată. Pe măsură ce faima fiecăruia creştea, în Parisul care adoră competiţii artistice au apărut cele două tabere şi multe linii de confruntare. Cei care îl adorau pe Genu, îl socoteau pe Sami un emul nerecunoscător al maestrului. Argumentul era că prima mare piesă a lui Sami, în care doi vagabonzi aşteaptă într-un parc halucinant pe un al treilea care nu mai vine şi – revoluţie în dramaturgie! – nu vine deloc pînă la sfîrşitul piesei, fusese o idee despre care Genu vorbise tuturor, la o beţie, cu mulţi ani înainte să se fi auzit măcar că există scriitorul Sami Berechet. Cei care îl adorau pe Sami, îi dădeau cu tifla lui Genu: prima piesă dintre cele pe care istoria le va cataloga drept absurde şi comice, sau comice şi absurde, cum doriţi, a fost publicată de Sami. Era chiar cea cu vagabonzii aşteptînd. Apoi, în ani, cele două tabere strînse în jurul celor doi scriitori au adunat cu sîrg un munte de motive de separare. Şi Genu, şi Sami au stat aşa, în mijlocul taberelor de adulatori crescuţi în jurul lor şi nu au vorbit niciodată unul cu altul. Acum, însă, taberele au dispărut. Apărătorii lui Sami care nu voiau să audă de Genu au murit. Apărătorii lui Genu care nu voiau să audă de Sami au murit şi ei. A venit vremea celor care îi citesc sau îi preţuiesc pe amîndoi deopotrivă, fără să simtă nevoia exclusivităţii. Acum, trecuţi uşor de 70 de ani, cei doi bătrîni se întîlnesc pentru prima dată, în această cafenea de la colţul celor două străzi.

Abia am început, aşa că voi continua.

Mai multe