Intelectualii și politica - eterna poveste...

16 martie 2010   PE CE LUME TRĂIM

Sincer, tema rolului şi rostului intelectualului în viaţa politică începe să mă enerveze. Nu spun că nu ar mai trebui discutată – dimpotrivă, îi recunosc o anumită utilitate în imediat. Nu spun că recurenţa ei nu are just temei – dimpotrivă, în ultimii 20 de ani nu cred că există un singur exemplu românesc în care mariajul dintre un intelectual şi un partid să fi fost fericit pentru ambele părţi. În plus, eşecul unui intelectual care a încercat să fondeze un partid nu poate fi egalat, în ridicolul său, decît de eşecul încercării partidelor de a forma intelectuali. Fie intelectualii au plecat dezamăgiţi şi cu prestigiul serios amputat, fie partidul nu a înţeles cît de util îi poate fi intelectualul nu doar în ceea ce pretenţios-ridicol se cheamă „imagine“, ci în substanţa şi acţiunea sa politică, cît se poate de concretă. Şi totuşi, am cel puţin două motive să spun că m-am săturat de discuţiile interminabile pe acest subiect. Primul: se discută despre această relaţie dintre intelectuali şi politică enorm şi degeaba. Din 1990 s-au scris, cred, zeci de mii de texte şi s-au rostit public trilioane de vorbe pe acest subiect. Constat că nu mai e nimic nou de spus. Cadrul dezbaterii s-a stabilit, toate soluţiile raţional posibile s-au tot enunţat, opţiunile s-au afirmat şi, în anumite cazuri, s-au şi asumat. Al doilea: tema se abordează la fel.

                               

Unii – intelectualii şi simpatizanţii lor, adică tot intelectuali – se plasează în poziţia moralizatoare, au un vag aer de superioritate condescendentă faţă de partide, cultivă deliberat senzaţia că se sacrifică din raţiuni pedagogice, dacă intră în partid şi militează. Există şi varianta disidenţei căutate cu lumînarea, a forţării sancţiunii de partid care vine de minune pe pieptul însîngerat al intelectualului luptînd cu imoralitatea şi incultura „activiştilor“. Ceilalţi – oricine ar fi – consideră că intelectualii sînt un moft, că voturile oamenilor se strîng cu „muncă“, şi nu cu piruete culturale, cu bani (în privinţa asta intelectualii nu sînt buni de nimic) şi cu organizare de partid (nici aici intelectualii nu strălucesc). Să o spunem clar, regula este că intelectualii sînt mai degrabă inadecvaţi, decît adecvaţi vieţii de partid. Nu zic, există şi excepţii. Foarte puţine, însă.

Ca în majoritatea cazurilor de nepotrivire, cauzele se găsesc de ambele părţi. De o parte, partidele noastre pricep greu cît de puternice sînt ideile. Partidele noastre cred, pe mai departe, că alegerile se cîştigă cu bani, că ţara se guvernează cu oameni loiali, după reţete pur tehnice, că opoziţia se face cu oameni loiali legaţi într-un efort asediator gen berbece. Cînd vorbesc despre bani, nu mă refer la mizerabila şi umilitoarea practică a cumpărării voturilor la colţ de stradă, ci la felul costisitor în care se duce o campanie electorală şi, mai departe, la felul risipitor în care se conduce o bună guvernare sau o bună opoziţie în România de astăzi. Forţa ideilor este mereu neglijată. Unul dintre oamenii care ştiu cel mai bine cît de greu îşi poate găsi un intelectual locul în cadrul unui partid politic a fost Irving Kristol – personaj care a ajuns din troţkist, un susţinător al lui George W. Bush şi care a influenţat sensibil gîndirea politică americană. Acest om – ei bine, da, un intelectual – a scris la un moment dat că „de două sute de ani, oamenii cei mai importanţi care conduc societatea nu pot să creadă în importanţa ideilor, pînă cînd, într-o zi, îşi descoperă şocaţi copiii, deja capturaţi de anumite idei, care fie se revoltă împotriva autorităţii, fie se separă de societatea lor. Adevărul este că ideile sînt cu totul importante. Instituţiile masive şi aparent solide ale oricărei societăţi (instituţiile economice, politice, religioase etc.) sînt întotdeauna la mila ideilor din capetele celor care populează aceste instituţii. Influenţa ideilor este atît de mare, încît o schimbare în climatul intelectual poate să transforme şi chiar va transforma instituţii familiare în forme irecognoscibile – poate că încet, dar inexorabil“.

Aş vrea să adaug şi eu un pic la muntele de discursuri pe această temă şi, profitînd că ştiu destul de bine cele două tabere din interior, voi da fiecăreia dintre cele două părţi cîte o informaţie importantă despre cealaltă. Pentru partide, despre intelectuali: intelectualii sînt incapabili de complot! Nu-i mai bănuiţi de conspiraţii complexe, de coordonare sofisticată şi de exces tactic. Intelectualii sînt, prin natura lor, fiinţe solitare, în mare măsură egoiste şi degrabă căutătoare de nod în papură. Ei se strîng greu în grupuri şi menţin coerenţa unui grup, odată creat, şi mai greu. Fiind deprinşi să gîndească independent, ei recunosc greu ierarhii stabilite administrativ şi, pe cale de consecinţă, nu sînt deloc buni să participe la un plan elaborat. Acum, ceva pentru intelectuali despre partide. Nu vă pot înţelege şi nu vă vor înţelege niciodată. Au nevoie de voi, simt nevoia de voi, dar pur şi simplu corpul unui partid nu secretă enzima pentru asimilarea voastră. Le e un pic frică de voi, simt şi ceva din categoria complexului în faţa voastră, dar, fundamental, nu vă înţeleg.

Mai multe