Institutele Confucius

Cărticica Roşie a fost un bun produs de export. Deşi autorul - decedatul preşedinte Mao - se bucură în continuare de formele exterioare ale respectului, învăţătura lui nu mai e pe ordinea de zi. Partidul Comunist chinez inovează în construcţia internă şi nici nu vrea să piardă legăturile cu lumea largă. Îşi caută alte tradiţii şi foloseşte experienţa altora. Pe modelul Alianţei Franceze, al Institutului Goethe şi al British Council, oficialii înfiinţează instituţii care să popularizeze limba şi civilizaţia chineză. Operaţiunea se desfăşoară cu o viteză incredibilă: primul Institut Confucius a fost înfiinţat la Taşkent în 2004, cel de al 75-lea la Cracovia, în Polonia, cu doi ani mai tîrziu. Institutele Confucius sînt subordonate unei agenţii, Hanban, cu 50 de salariaţi din structura Ministerului Educaţiei. E evident prea puţin pentru sarcinile asumate, printre altele administrarea testului Hanyu Shuipin Kaoshi, testul standard pentru aprecierea cunoaşterii limbii chineze. Pentru a le putea face faţă, agenţia face apel la tehnicile capitaliste de parteneriat. Universităţile chineze colaborează cu universitatea locală din ţara unde va funcţiona Institutul, care îşi asumă responsabilitatea localului, în timp ce partenerul chinez asigură corpul profesoral şi materialul didactic. În acest fel, institutele se adaptează la nevoile locale şi nu vin cu un plan de acasă, adecvat sau nu realităţilor şi disponibilităţilor unor ţări cu alte tradiţii. "Hanban susţine că rolul cel mai important al Institutelor Confucius e învăţarea limbii chineze, dar numele lor evocă fosta influenţă a Chinei în Asia şi modul în care se dezvoltă prezenţa ei acum. În pofida relaţiilor îngheţate între China şi Japonia, universităţile caută contacte pentru înfiinţarea unui nou institut aici. În Japonia, există deja patru - mai multe decît în orice altă ţară asiatică; se presupune că pînă la sfîrşitul anului numărul lor se va dubla. Chiar şi în secolul XXI, se dovedeşte că tot Confucius este cel mai bun ambasador al Chinei." (The Economist, 8 iulie 2006) (M. B.)