Instabilitate politică?

29 septembrie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Destui au impresia, pare-se, că în zilele noastre țara și chiar lumea întreagă sînt din ce în ce mai puțin stabile, că timpul se accelerează, că liderii sînt tot mai incompetenți și mai iresponsabili, cu mandate tot mai scurte și mai nesemnificative, că nu se mai construiește nimic, că parcă am aluneca la vale cu toții pe o pantă din ce în ce mai accentuată. Pentru a ne face totuși o idee mai exactă ne-ar trebui, poate, niște termeni de referință.

În cei peste 40 de ani de comunism am avut, practic, doi conducători ai țării (Gheorghiu-Dej și Ceaușescu) și șapte prim-miniștri. Dar schimbările de premieri aproape că nu contau, nu se simțeau la nivelul oamenilor obișnuiți. De obicei erau doar un fel de „rotații ale cadrelor”, cum se spunea pe atunci. Nu avea nici o importanță că prim-ministru era Verdeț sau Dăscălescu. Mai mult contau „schimbările de macaz” (altă formulă a acelor vremuri) induse cînd și cînd de Gheorghiu-Dej sau de Ceaușescu. Chiar dacă și în timpul comunismului au existat perioade diferite, senzația generală pe care a creat-o acel regim a fost una de încremenire. Pe atunci a apărut și termenul de „stagnare”, pentru epoca lui Brejnev. Foarte mulți dintre cei care trăiau în comunism nu-și imaginau că regimul se va mai schimba vreodată. Cei care au făcut școala în acele vremuri simțeau că lucrurile pe care le învățau erau pentru vecie sau că profesia și locul de muncă de după școală vor fi definitive (pentru unii chiar așa au cam și fost). Era un fel de inerție care se putea confunda cu stabilitatea. Dar era mai curînd un fel de îngheț. Cum spunea cineva, acel sistem nu era viu, ci aducea mai degrabă cu un mort căruia încă îi mai creșteau părul și unghiile. Răul se stabilizase însă, oamenii se învățaseră cu el și aveau impresia că viețile le erau oarecum previzibile. Era un soi de beneficiu paradoxal.

După 1990 a venit însă o epocă a schimbărilor și a răsturnărilor de toate felurile. De atunci și pînă astăzi, la Palatul Victoria, de exemplu, s-au perindat nu mai puțin de 28 de prim-miniștri, dacă ar fi să-i socotim și pe interimarii de tip Gabriel Oprea, Eugen Bejinariu sau Cătălin Predoiu (care a ocupat funcția timp de trei zile). Fără interimari, au fost 17 premieri și nu sîntem siguri dacă nu va veni foarte curînd și un al 18-lea. O asemenea trecere de la îngheț la fierbere și evaporare nu poate fi decît de natură să ne zăpăcească pe toți. Dar fenomenul pe care-l trăim în această epocă nu-i neapărat nou.

Pentru o oarecare relativizare, ar fi de aminitit că în Imperiul Roman a existat un an „al celor patru împărați” (69 d.Hr.), un an „al celor cinci împărați” (193 d.Hr.) și chiar un an „al celor șase împărați” (238 d.Hr.). În ultimele două cazuri a fost vorba chiar de domnii suprapuse, adică de o instabilitate politică, militară și administrativă de nedescris, pe parcursul cîte unui singur an. Și era Imperiul Roman. Ar fi de spus și că, de exemplu, într-un interval de 50 de ani (criza din secolul al III-lea) s-au succedat vreo 60 de împărați (și co-împărați), majoritatea fiind uciși în bătălii ori chiar de propriii soldați, de garda pretoriană, omorîți de molime sau care s-au sinucis. Au fost și împărați care au domnit doar trei săptămîni. Cea mai lungă domnie din întreaga istorie a imperiului, a lui Constantin cel Mare, n-a depășit nici ea 30 de ani. Un împărat stătea pe tron, în medie, vreo doi ani și jumătate.

Revenind pe plaiurile noastre, în Moldova, de la Descălecatul lui Dragoș și pînă la Unirea din 1859, se poate socoti că durata medie între schimbările de domnie a fost de circa 2 ani și 8 luni. În Muntenia, de la Basarab I și pînă la Unirea cu Moldova, în medie, s-a domnit  3 ani și 4 luni, iar la principii și conducătorii Transilvaniei, durata medie a fost de 5 ani și 10 luni.  

O țară cu o istorie tumultuoasă și sîngeroasă (cum o știm și de la Shakespeare), Britania, Anglia și apoi Marea Britanie a avut, din secolul al IX-lea și pînă în prezent (potrivit Enciclopediei Britanice), 63 de monarhi, iar durata medie a unei domnii a fost, totuși, de peste 19 ani. Ei bine, nu ne comparăm cu această țară care și din 1990 pînă azi a avut doar șase premieri, adică de trei ori mai puțini decît am avut noi în aceeași perioadă (că de domnia Elisabetei a II-a, nu are rost să mai pomenim).

Dar nici cu Italia nu ne comparăm, care acum pare a moșteni ritmurile mai rapide ale Imperiului Roman, fiindcă din 1944 și pînă azi, adică în 77 de ani, la Roma s-au succedat nu mai puțin de 73 de guverne, din care 21 în ultimele trei decenii.

Asemenea cifre ne ajută totuși să vedem mai de deasupra și din timpuri străvechi politica și luptele pentru putere de pe continentul nostru, ca să știm și la ce ne putem aștepta. E important, cred, mai ales pentru cei care eram pe cale să ne obișnuim cu amorțirea din comunism. Nu fac apologia indiferenței și a nesimțirii, dar s-ar zice că nu e cazul să ne impacientăm peste măsură, să ne mirăm sau să ne speriem de schimbările ce ne par prea dese. În esență, din punct de vedere politic, lumea n-a evoluat prea mult în ultimele două, chiar trei milenii și nici la noi nu e altfel decît la alții. Așa că mai sănătos e să ne vedem liniștiți de ale noastre, să facem lucruri chiar și în timp ce conducătorii se tot dau jos unii pe alții.

Mai multe