Insolubila chestiune a salarizării demnitarilor
Ce avem acum? Avem demnitari ai statului, nu spun că toţi, dar, oricum, foarte mulţi, care la salarii de 1000-1500 de euro afişează un nivel de viaţă demn de un om de afaceri de succes. Ceva nu merge, ceva nu se leagă aici. Ştim bine că demnitarilor li se interzice să administreze afaceri, să facă parte din consilii de administraţie şi aşa mai departe.
Poate că resursele vin din viaţa „anterioară“, adică de dinainte de a intra în viaţa politică. Dar tot nu se leagă. Mai întîi, că puţini au intrat gata bogaţi şi, mai mult, avem demnitari care au lucrat numai pentru stat o viaţă întreagă. O afacere bănoasă presupune, orice s-ar zice, o muncă tenace. Antreprenorii sînt oameni extrem de ocupaţi, mai ales cu birocraţia şi cu infrastructura proastă de la noi. Nu poţi sta toată ziua în politică, în timp ce afacerea – pe care oricum n-o mai administrezi, că n-ai voie – produce singură. Nu putem exclude existenţa cîtorva genii care să fi descoperit reţeta unui business care să producă singur. Dar, să fim serioşi, nu s-au adunat geniile la conducerea României – de-ar fi fost aşa, am fi avut şi noi „o ţară ca afară“. Apropo: dacă sînt atît de ocupaţi să lucreze pentru ţară (care-i plăteşte prost), cînd mai au timp să facă şi bani adevăraţi?
Şi acum, să privim către noi, cei care îi plătim pe demnitari. Cum s-ar spune, noi sîntem „angajatorul“. Ei bine, ce angajator este acela care alege să-şi plătească prost angajaţii pentru că, oricum, se descurcă ei? Acesta este drumul sigur nu către succes, ci către faliment. Nici cu statele nu poate fi altfel.
Salarizarea membrilor Guvernului, ai Parlamentului şi a altor demnitari reprezintă o chestiune prea serioasă pentru a fi lăsată pe mîna politicienilor şi moderatorilor TV populişti. Nu că România ar fi vreo excepţie în Europa. Din păcate. Formaţiunile extremiste şi antisistem atacă şi ele exact „costul prea mare al instituţiilor“, fie ele naţionale, dar mai ales europene. Cu acestea din urmă e mai uşor de lucrat, oamenii ştiu prea puţine despre nişte instituţii europene aflate departe şi ale căror decizii nu le resimt decît rareori în mod direct.
Aversiunea faţă de birocraţie, prezentă cam peste tot, este exploatată în mod cinic şi, am spune, inteligent de liderii populişti. Asta nu înseamnă că ei nu profită la rîndu-le de binefacerile sistemului. Antieuropenii din Parlamentul European s-au zbătut vreme de un an de zile ca să-şi constituie un grup politic. Şi, pînă la urmă, au reuşit. Ceea ce înseamnă că vor primi mai multe fonduri pentru a-şi desfăşura activitatea. Adică vor lupta mai vîrtos contra „birocraţiei europene“, pe banii acesteia.
La noi, în România, politicieni care afişează standarde de viaţă cu mult peste nivelul salarizării oficiale îşi permit să refuze nonşalant măririle de salarii, fie donîndu-le în văzul lumii, fie sacrificîndu-se cu lacrimi de crocodil pe altarul ţării sărăcite şi furate. De cine, oare?
O societate întreagă cere azi schimbarea clasei politice şi unul dintre sensurile votului din noiembrie 2014 chiar acesta a fost. Punct şi de la capăt, cum spunea preşedintele Iohannis în discursul său de început. Dar pentru o schimbare trebuie atraşi către viaţa politică specialiştii din mediul privat şi, în general, oamenii oneşti din viaţa reală. Am fi însă naivi dacă am crede că aceştia şi-ar lăsa preocupările lor pentru a intra în politică (şi a face o politică onestă) pe asemenea salarii. Viaţa politică nu este simplă. Puterea poate fi un drog, dar preţul nu e deloc mic: te afli mereu în lumina reflectoarelor, viaţa personală îţi este răscolită, ţi se interzic alte activităţi aducătoare de bani, poţi sta lîngă oameni cu care n-ai vrea să ai de-a face şi încă multe altele. De ce să o apuci pe drumul acesta cînd poţi cîştiga chiar mai bine şi avea o viaţă mai liniştită continuînd să-ţi practici profesia?
Ar trebui să înţelegem clar ce dorim, de fapt, de la cei pe care îi angajăm să ne servească interesele. Ce le cerem şi ce le dăm în schimb, în termenii unui contract onest şi transparent, avantajos pentru ambele părţi. Nu doar că am avea şansa de a atrage în zonele decizionale oameni mai bine pregătiţi. Dar am avea şi toate motivele din lume să le cerem mult, din moment ce îi plătim corect.
Desigur, putem să ne punem ochelari de cal şi să lăsăm lucrurile aşa, în ideea că se vor găsi pînă la urmă politicienii patrioţi şi bine intenţionaţi (de ce nu, liderul mesianic), gata să se sacrifice pentru ţară în locul nostru pentru ca noi s-o ducem ca-n paradis. Aceasta, bineînţeles, e o poveste numai bună de fluturat pe sub nasurile naivilor. Continuînd aşa nu vom obţine alte rezultate decît cele pe care le vedem acum.
Zilele trecute, o moderatoare TV se indigna la gîndul că parlamentarii ar urma să cîştige cît magistraţii. Personal, cred că, dacă ar fi aşa, aceştia din urmă ar avea mai puţin de lucru în zona politică. Poate spectacolul n-ar mai fi atît de strălucitor. Dezbaterile publice ar urma atunci să abordeze mai mult subiecte plictisitoare, precum proiectele pentru modernizarea României, construcţia europeană sau situaţia internaţională. Există însă şi un aspect moral, fără de care nu ne putem imagina o discuţie serioasă. A creşte acum salariile, în condiţiile actuale, ar însemna să aruncăm cu banii pe fereastră. Degeaba îi triplezi salariul lui Dorel dacă el tot Dorel rămîne.
O abordare corectă ar fi revizuirea salariilor din viitoarea legislatură, cînd, oricum, numărul de parlamentari va scădea drastic, viitorul guvern ar putea fi construit într-o variantă mai suplă, administraţiile locale se vor angaja sau vor fi cumva silite să renunţe la cheltuieli aberante precum flori şi gazoane de milioane de euro sau echipe de fotbal de primă ligă.
Important este să putem discuta situaţia în mod serios şi lăsînd la uşă povara populismului, fie el politic sau de media.
Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.