Însemnări despre operă

8 iunie 2006   PE CE LUME TRĂIM

* Mi-e greu să înţeleg de ce opera este acum apanajul unei elite cam snoabe. Muzica este accesibilă oricărei urechi şi nu trebuie să ai cine ştie ce educaţie ca să îţi dai seama că în genul operei există o muzică splendidă. Succesul enorm al cîtorva dintre marile arii ale operei este o dovadă. Vocile operei sînt spectaculoase, pregnante, emoţionante, pe măsura muzicii. Sînt super-staruri ale operei care umplu stadioane sau parcuri, cam cum fac starurile rock. În fine, teatrul emoţionează pe oricine, este o artă de audienţă, iar opera cuprinde cele mai frumoase şi puternice poveşti dramatice. Atunci, de unde reputaţia "proastă" a operei, printre oamenii de rînd? De unde transformarea operei, dintr-un gen cu totul popular, precum era în anii lui Mozart, dar şi mai tîrziu, în anii lui Verdi, într-un gen snob, stafidit, elitar? * Acum cîţiva ani, mă aflam în sala unei şcoli de muzică americane, invitat fiind să asist la un workshop al doamnei Virginia Zeani. Diva anilor '60-'70 este, acum, unul dintre cei mai căutaţi profesori de canto din America. Zeci de tineri aşteptau la rînd să cînte ceva Profesoarei şi să-i asculte opinia. Un tînăr bariton urcă pe mica scenă, face semn corepetitorului şi atacă bine cunoscuta "Largo al factotum..." din Bărbierul lui Rossini. Tînărul cînta bine, după socoteala mea de diletant. Comite însă cîteva greşeli, după opinia Profesoarei, care îi explică, îi recomandă să asculte atent anumite voci mari şi îi vorbeşte puţin despre vocalize. Îl întreabă cîţi ani are, tînărul Figaro răspunde: "22" şi, încurajîndu-l, Profesoara spune: "Ai timp, dragă. Vocea de bariton se formează în timp şi ceva mai greu. Cu vocea de bariton e aşa: începe să se contureze spre 30 de ani şi apoi începi să o formezi. Şi o formezi şi o formezi de la o vîrstă la alta şi ea se formează şi se formează, pînă pe la 60 de ani cînd, tot formînd-o, te trezeşti că ai pierdut-o." Studenţii rîd şi aplaudă. * Recunosc deschis, pe lîngă muzică şi voce, opera mă pasionează şi datorită femeilor pe care le propune. Femeile operei sînt, în clasamentul meu subiectiv, cele mai frumoase - mai frumoase chiar decît femeile cinematografului (ei da, prietene Caranfil; ei da, prietene Gorzo), egalate, doar, de femeile baletului. Am crezut mereu că legătura atît de strînsă dintre operă şi balet se explică prin aceea că ambele sînt sanctuare ale feminităţii supreme: diva. Femeia cu talent, personalitate, frumuseţe. Ambiţioasă, charismatică, fermecătoare. Ieşită din comun. Binecuvîntată cu daruri celeste, capabilă să inducă o energie emoţională copleşitoare. Diva este o categorie feminină specifică doar operei şi baletului. Sînt amuzat să văd că se vorbeşte despre dive la MTV sau prin reviste uşurele. Am aflat, de pildă, că Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu sînt dive. Probabil pentru că sînt frumoase într-o anumită cheie şi fac rating. Dar de aici şi pînă la genul de feminitate copleşitoare al unor Callas, Zeani, Tebaldi sau Gheorghiu este o mare, imensă distanţă. Totuşi, divele nu se produc în sălile de fitness, ci în laboratoarele divinităţii. * Diva este mai mult decît primadonă. Orice soprană care cîntă bine rolul Floriei Tosca este o primadonă, dar nu orice primadonă este divă. Exista o fotografie alb-negru în care Onassis, personificare pură a puterii macho, stă în genunchi, cu capul plecat, în faţa Mariei, care îl priveşte ca din cer, rîzînd strălucitor, cu braţele pline de flori. Despre asta e vorba. * Şi în operă, România are o soartă foarte specială. Nu avem compozitori - Enescu, cu al sau greoi Oedip, este o excepţie. Nu avem teatre de operă legendare - Opera din Bucureşti nu înseamnă nimic dincolo de graniţe. Nu avem figuri muzicale majore, comparabile cu Toscanini, Serafin sau Karajan. Şi totuşi, aproape inexplicabil, avem soprane de top mondial: Darclée, Zeani, Cotrubaş şi Gheorghiu sînt vîrfuri ale unor generaţii de soprane cu totul excepţionale, care au îngenuncheat în admiraţie lumea. Cînd livrezi soprane de top mondial vreme de patru generaţii, atunci se cheamă că ai şcoală. Dar nu putem trage această concluzie pentru că nu am putut produce asemenea artişti în nici o altă voce. Nu am avut niciodată tenori sau baritoni de nivel comparabil cu sopranele noastre. Şi mie îmi plac mult Buzea şi Spiess, dar nu au ajuns niciodată rivalii marilor voci ale vremii lor, precum Corelli sau Domingo. Nu au jucat niciodată în liga mondială, aşa cum au jucat, şi adesea au cîştigat, sopranele noastre. Şi mie îmi place vocea de catifea a lui Herlea şi frazarea unică, puternică şi subtilă, în acelaşi timp, a lui Ohanesian, dar nu au ajuns niciodată să fie comparaţi cu Tito Gobi sau cu Cesare Siepi, vîrfurile mondiale ale baritonilor din generaţiile lor. Nu îmi pot explica cum de am produs cu consecvenţă soprane de top mondial şi, în alte voci, am produs doar decent. Cineva îmi răspunde "pentru că la noi, bărbaţii se comportă ca primadonele şi femeile sînt brave". Ah, femeia româncă! * Epicentrul lumii operei se mută tot mai la vest. În vremea lui Mozart, capitala mondială a operei era la Viena. În vremea lui Verdi, a lui Puccini şi pînă în a doua parte a secolului al XX-lea, opera supremă era la Milano, apoi a urmat scurta supremaţie a Londrei, iar acum, la început de mileniu, campionatul mondial se joacă la New York. If you can make it there, you'll make it anywhere... * Pavarotti spunea că propria voce este amanta lui favorită şi că se poartă cu ea în consecinţă, cum se poartă un bărbat cu femeia de care este pe veci îndrăgostit. În şcolile de muzică se spune că vocea este un instrument muzical. Pe care, desigur, îl poţi iubi cu pasiunea amantei perpetue.

Mai multe