Inima şi portofelul

Aşa se spune, că inima ne stă la stînga, dar portofelul la dreapta. O comparaţie uşor de priceput, pentru a ne plasa mai uşor, fiecare în parte, în dezbaterile politice cu iz ideologic. E drept, este din ce în ce mai greu de găsit un asemenea tip de discuţiune, deşi am dibuit recent o astfel de dezbatere. Aparent departe de preocupările cotidiene româneşti, negocierile legate de tratatul de liber schimb EU-SUA, cunoscute între amici drept TTIP, invită la polemici dreapta-stînga pînă şi pe malurile Dîmboviţei. 

De exemplu, portofelu-mi spune clar: concurenţa mai mare aduce preţuri mai mici la o calitate comparabilă. Dar, ce să faci, inima-mi şopteşte că e posibil ca bătălia concurenţială să se lase cu victime colaterale, în persoana unor şomeri neprevăzuţi înainte de tratat. De exemplu, dacă industria americană producătoare de pui clorinaţi la tăiere se va dovedi aducătoare de schimbări de mentalitate în meniul europenilor, adică îi va face să ignore, de dragul preţului, minunăţia de pui european, crescut din găoace la raft numai cu grăunţe bio şi observat zilnic în materie de bacterii cu care intră în contact, atunci unele afaceri găinăreşti ale vechiului continent vor fi nevoite a se-nchide. Mă cam îndoiesc că evropeanul îşi va schimba prea repede mentalul culinar atît de profund orientat înspre calitate şi bio-eco bună purtare. Mai degrabă, americanul va livra înspre Fried Chicken-ul din Kentucky materie primă ceva mai scumpă, dar, aparent, mai sănătoasă. Chiar şi-aşa, inima-mi tot va plînge, de dragul proletarului găinar american, nevoit să-şi schimbe afacerea din pricina snobilor de europeni. 

Alt exemplu: automobilele. Americanii şi europenii au standarde diferite în a le judeca fiabilitatea sau siguranţa în exploatare. Asta face ca, de exemplu, acelaşi producător, să zicem Ford, să aibă nevoie de nu mai puţin de 32 de piese (repere) diferite pentru acelaşi model de maşină, produs însă pentru cele două pieţe atît de (aparent) diferite. Ştiaţi, de exemplu, că faimoasele centuri de siguranţă se fabrică în variante diferite, pentru că alea europene au un număr mai mare de puncte de prindere decît cele americane? Poate vi se pare un amănunt mai degrabă anecdotic. Mie, ca inginer tecemist de formaţiune, care mai are ceva amintiri legate de disciplina numită Tehnologia şi Organizarea Producţiei, îmi pare o glumă amară care nu face decît să umfle aiurea costul unor produse şi să scadă, proporţional, atractivitatea maşinilor cu pricina pe piaţa globală. Portofelul decide scurt: o aiureală! Inima-mi spune însă că, în cazul unificării standardelor, este posibil ca ele să ajungă la nivelul cel mai scăzut posibil, în folosul exclusiv al profitului numitei corporaţii. Deocamdată, atît Bruxelles-ul, cît şi Washington-ul neagă cu vehemenţă orice posibilă scădere a nivelului de rigoare al standardelor de calitate. Ziceţi-mi, însă, inima dumneavoastră ce vă spune, atunci cînd auziţi cuvintele „profit“ şi „corporaţie“? Fibrilaţie! Aia vă spune! Încearcă portofelul să vă aline deranjul, dar, dacă sînteţi mai june şi degrabă iubitoriu de filme ale lui Michael Moore, este clar: veţi urî TTIP din oficiu şi, mai ales, fără să ştiţi cu exactitate ce anume se negociază. 

Hai să ajung şi la interese româneşti. Care zic că, după ce TTIP-ul va intra în vigoare, el va permite unei firme mici de service IT, de exemplu, să aibă acces pe piaţa americană. Va cîştiga un contract şi va fi nevoită să repare dandanalele apărute prin servere din New York sau Chicago pentru că oferă calitate bună la preţ mai mic. Ce faci, însă, cu vizele? Sună omul din State şi cheamă echipa la reparaţii. Primul pas: mergem la ambasadă să cerem vize! Durează între trei şi şase luni. Cred că, de data asta, atît inima, cît şi portofelul cad de acord: asta nu prea e în regulă. Ce te faci, însă, dacă vizele nu fac parte din pachetul care se negociază pentru că TTIP-ul este un acord comercial, pe cînd vizele sînt o cestiune birocratică? 

Ăsta e şarmul negocierilor ăstora transatlantice: ne pun la mijloc, între inimă şi portofel. O dezbatere ideologică sadea, pe tema unui tratat comercial, într-o epocă în care se clamează sus şi tare exact moartea ideologiilor.  

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.