Infatuare

8 aprilie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Sensurile pe care vorbitorii de azi le atribuie unor cuvintele intrate în română de mai bine de un secol continuă să ne surprindă. Am asistat, treptat, la felul în care adjective ca versatil sau patetic îşi adăugau, prin calc după engleză, sensuri foarte diferite de cele deja consemnate în dicţionare, producînd evaluări aproape opuse celor tradiţionale (versatilitatea devine o calitate, estetica pateticului se reduce la simplitatea dispreţuitoare a lui jalnic). Procesul grefării de sensuri copiate din engleză pe cuvinte de origine latină (care fuseseră împrumutate de română prin intermediul francezei) pare de neoprit. Îl ilustrează, în ultima vreme, substantivul infatuare şi adjectivul infatuat: dacă în dicţionare sensurile lor sînt foarte clare şi bine delimitate, caracterizate de sinonimia cu îngîmfare, înfumurare, respectiv cu îngîmfat şi înfumurat,  în surprinzător de multe traduceri grăbite şi în limbajul tinerilor celor două cuvinte li se atribuie, după engleză, sensuri din sfera îndrăgostirii: „trezire a atracţiei, pasiune bruscă” şi „îndrăgostit, atras erotic, cuprins de pasiune”. Mecanismul socio-lingvistic al răspîndirii acestor sensuri e lesne de imaginat: lecturile intelectuale în limba română nu ţin pasul cu învăţarea limbii engleze, astfel că unii tineri învaţă cuvintele englezeşti înainte cultismelor româneşti corespunzătoare. Transferul de sens se produce fără teamă şi ezitare, vorbitorul fiind convins că sensul din engleză trebuie să existe şi în română.   

Exemple ale transferului de sens se găsesc în mediul online, chiar în reviste în care pretenţia de a stabili subtile diferenţe semantice se asociază cu o punctuaţie aleatorie şi cu destule neglijenţe de redactare: „Infatuarea și îndrăgostirea pot fi confundate cu ușurință. Infatuarea este doar euforie care trece în schimb ce dragostea poate dura o viață întreagă” (9 semne că ești infatuată nu îndrăgostită, unica.ro); „Uneori NI SE PARE (avem impresia) că iubim… Este ceea ce numim Infatuare. Alteori iubim cu adevărat... Este ceea ce simţi cu adevărat iubire sau este ceea ce putem cataloga cu numele de infatuare?” (garbo.ro) etc. Infatuat apare în construcţie cu prepoziţia de (după modelul îndrăgostit de): „Voise să bea și pentru că se simțea cumva infatuat de frumoasa Mona” (R. Vornicu, Dincolo de ocean, 2012); „Jagger era în continuare infatuat de actriţă şi i-a dat cadou o pereche de cercei” (tvmania.ro).

Sensul „plin de sine” al adjectivului infatuat, preluat din franceză, are de fapt o legătură cu îndrăgostirea: infatuatul era, iniţial, cel îndrăgostit de sine. La origine, verbul latin infatuare, derivat din fatuus („prost, smintit”), însemna „prostire”, „înnebunire, zăpăcire, scoatere din minţi”; în timp, verbul şi participiul său s-au specializat pentru pasiunea amoroasă şi apoi pentru pasiunea cuiva pentru sine însuşi (sens secundar devenit sens principal în franceză şi sens unic în română). Ca de atîtea alte ori, evoluţiile cultismului au fost diferite în fiecare limbă: în engleză, substantivul infatuation şi participiul infatuated s-au specializat pentru pasiunea amoroasă intensă, dar scurtă; în italiană, infatuare, infatuato şi infatuazione se folosesc mai ales pentru pasiuni subite şi exaltări exagerate, pentru entuziasme momentane şi iraţionale, nu neapărat amoroase. Aceleaşi sensuri existau şi în franceza veche, dar uzul actual le-a abandonat în favoarea unei specializări: infatué (de soi-même) este cel „care afişează o mulţumire de sine prostească”, iar infatuation se defineşte ca „admiraţie ridicolă pe care o persoană o are faţă de sine”. Evident, acestea sînt accepţiile pe care le-a preluat şi româna, cu aproximativ un secol în urmă.

Dicţionarele româneşti mai vechi nu înregistrau cuvintele infatuat şi infatuare; în Micul dicţionar academic, prima atestare pentru infatuare este din 1948. Franţuzismul circula cu siguranţă de mai multă vreme: bibliotecile electronice actuale ne permit să-l descoperim în Contimporanul, în 1923 – „Actorul este un individ prea infatuat şi sigur de putinţele lui, ca să asculte” – sau în Gândirea, în numărul din 1 martie 1930: „ateismul de odinioară, infatuat şi deşert, a fost depăşit”.

S-ar putea spune că prin copierea sensului din engleză se regăseşte o parte din istoria unui cuvînt latinesc care a traversat diferite epoci şi culturi. Poate că, în perspectiva timpului, aşa vom privi lucrurile, acceptînd un infatuat-îndrăgostit alături de infatuatul-înfumurat. Pînă atunci, mi se pare că noile uzuri trezesc destule confuzii, producînd mai degrabă un involuntar efect comic.

Mai multe