Indignări repetate
Îngrijorările actuale în legătură cu starea limbii pot fi temperate și relativizate prin comparația cu spaime mai vechi, formulate în manieră foarte asemănătoare. În orice etapă din existența unei limbi care și-a dezvoltat o varietate cultivată și o conștiință a normelor acesteia, vorbitorii au fost derutați și deranjați de împrumuturile pe care le considerau inutile, forțate, supărătoare. Atitudinea față de neologisme dezvoltă adesea idiosincrazii, manifestări subiective, emoționale. Revăzute după trecerea timpului, reacțiile inițiale par surprinzătoare, mai ales atunci cînd fuseseră puse pe același plan cuvinte care aveau să fie perfect asimilate și cuvinte care aveau să dispară din limbă aproape fără urmă.
Atitudinile față de împrumuturile lexicale recente pot fi observate cel mai bine în articolele jurnalistice, în texte care reflectă – mai mult decît o fac articolele specialiștilor – simțul comun și opiniile curente. Am ales două ilustrări ale indignării față de „stricarea limbii”, din două texte anonime, publicate în ziare de circulație: primul cu aproximativ un secol în urmă, al doilea – acum o jumătate de secol.
În primul text, intitulat „Stâlcirea limbii“, publicat în Adevărul din 21 noiembrie 1929, sub semnătura Index, sînt prezentate ca acceptabile schimbările lingvistice lente, petrecute în uzul masei de vorbitori (impuse deci „de jos în sus”), dar sînt condamnate celelalte: „În zilele noastre se încearcă schimbări și inovări de vocabular și de sus în jos, fie pe cale culturală, fie pe aceea a modei, industriilor noi, comerțului etc. Acestea prind însă mai greu, pentru că unele sunt de-a dreptul îngrozitoare, respingătoare, hidoase. Te minunează cum le dă în gând unor prăvălii, pentru femei în special, să afișeze cuvinte ca acestea, ba încă scrise cu litere mari și, chipurile, ca reclamă: mantouri, lenajuri, toaluri, tricotaje etc. Le cunoașteți doar, din nefericire”. Expresia indignării, profund subiectivă, face apel și la complicitatea publicului. Atitudinea proprie este prezentată ca exemplară: „Mie unul mi se pare că mi-ar fi foarte rușine să intru într-o prăvălie să cer mantouri și lenajuri. Parcă mai curând mi-aș mușca limba decât s-o fac”. Interesant e că mantou și tricotaj nu mai pot provoca cititorului de astăzi nici surprindere, nici revoltă, pentru că au fost perfect asimilate. Celelalte două exemple – lenaj și toal – au ieșit din uz; primul (din fr. lainage) este înregistrat lexicografic, cu sensul „țesătură subțire de lînă” (DEX), cel de-al doilea (din fr. toile, „pînză”) nu apare în dicționarele curente. De ce s-au păstrat unele și nu altele dintre împrumuturile din sfera vestimentară poate fi subiectul unei investigații istorice, cu elemente sociale și economice (circulația mărfurilor, moda, concurența cu alte produse similare); pentru vorbitorul revoltat de acum un secol, evoluția diferențiată nu putea fi în nici un caz prevăzută. Inutilitatea părea argumentul imbatabil: „nu înțeleg nici în ruptul capului marjă, marionete, drapat. N-avem margine și păpușă?”. După o serie de concesii, finalul textului conține o acumulare de interogații și avertismente, formulate cu elan retoric și inserții arhaizante (de iznoavă „din nou”), ba chiar – dacă nu suprainterpretez – cu o ușoară notă misogină: „Cine și cum să intervie spre a împiedica această pocire a limbei? Și cine și cum să fie aceia cari să creeze cuvinte noi cu caracter adevărat românesc? În definitiv cele pe care le introduc de iznoavă știința, literatura și filozofia, merg; vai însă de cele create de modă, de cea feminină în special!”.
Al doilea text, un articol din Scînteia, din 15 martie 1971, intitulat „Inovații păsărești“, apare, nesemnat, chiar pe prima pagină a ziarului, exprimînd îngrijorări și indignări similare: „Pe Calea Victoriei, dansatoarele de la teatrul de revistă nu mai sînt fete, sînt «girls»; o plăcintărie a devenit peste noapte «Patibar»; grătarul se numește «Rotiserie»; frigăruile – «broșete». În urmă cu ani, din lipsa unei idei mai inspirate a fost adoptat termenul «auto-servire». Iată însă că cineva, un inovator din rețeaua T.A.P.L., și-a țuguiat buzele și a spus «self-service» care înseamnă același lucru, dar e… altceva. Dar ce va să zică «snack-bar»? În țara de origine înseamnă un local în care se servesc gustări, adică o bodegă. Chiar dacă are aer condiționat și personal manierat, tot bodegă rămîne! Este oare necesar ca modernizarea unui magazin, aspectul său civilizat să ducă la modificarea vocabularului?”. Schimbările considerate inutile sînt ironizate și explicate didactic. Cu excepția lui rotiserie și broșete, exemplele indică acum creșterea timidă a influenței englezești în domeniul comercial și al divertismentului. Și în acest caz, unii termeni s-au impus (rotiserie, snack-bar), alții au fost consemnați în dicționarele de neologisme, dar au o circulație relativ redusă (girl, broșetă). Un detaliu interesant al articolului publicat în perioada comunistă este absența totală a indicațiilor privind sursa împrumuturilor. Termeni ca anglicism sau englezism ar fi sunat exploziv pe prima pagină a Scînteii, fiind interpretabili ca subversiune sau ca denunț; s-a recurs, de aceea, la formulări prudente, aluzive și eufemistice, ca „în țara de origine” (din citatul de mai sus) sau ca în finalul consacrat purității limbii, pe care: „păsăreștile inovații provenite dintr-o cultură de reviste ilustrate și «café-bar» nu pot și nu trebuie s-o întineze”.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).