Indignări aseptice
Un condamnat penal candidează. Cineva trece pe roșu. Un ministru demisionează. Altcineva aruncă gunoiul în stradă. Un înalt ierarh sfidează. Fragmente din cotidianul românesc. Butoane pe care apasă hazardul și societatea răspunde cu indignare. Ne consultăm busola morală și ne declarăm stupefiați, furioși, scîrbiți. Vreo două zile. Apoi trecem mai departe la următorul motiv de enervare. Sînt atît de multe, încît, uneori, mă întreb dacă nu cumva, cînd nu eram atenți, ne-am împărțit în două categorii.
Categoria A, cu mai puțini membri, e compusă din oameni care au dezvoltat un soi de organ al ultragierii care răspunde aproape la orice fel de stimuli – de la masacre în Africa pînă la conduita bicicliștilor din marile orașe. Oamenii ăștia au să te cheme la toate mitingurile de care nu îți pasă, au să facă petiții suspecte de maniheism și dispreț pentru nuanță și, în general, au să se indigneze cînd te surprind neindignat. Ei sînt cei care dau tonul. Și tot ei sînt în competiție pentru următorul motiv de enervare. Militanți. Practicanți acerbi ai unui snobism al indignării publice.
Categoria B, a obosiților de România, compusă din cinici, nepăsători, individualiști, nihiliști și învinși. Aceștia nu așteaptă nimic. Deși nu pot fi bănuiți că nu observă lucrurile greșite din jur, se enervează mult mai rar. Sînt oameni care nu (mai) cred în schimbare sau în mai bine. Oameni pentru care speranța de mai bine ia forma strîmbă a nădejdii secrete că vor fi feriți de lucrurile rele fără să contribuie la îndreptarea lor. Un fel de superstiție. Pentru ei consumul de energie pe indignări trecătoare e inutil sau chiar dăunător.
Indiferent de categoria căreia îi aparținem, rezultatul e aproape întotdeauna același. Enervările noastre publice nu au urmări. Sau prea rar, prea nesistematic. Și, încet-încet, de lucrul ăsta au început să fie conștienți și subiecții enervărilor noastre. De asta candidează în continuare, de asta trec strada pe roșu, de asta sfidează. România de azi are această particularitate bizară. Nu își ia în serios nici măcar motivele de enervare. Practică indignarea frivol și o risipește voios de parcă rostul ei ar fi socializarea. Enervarea fără urmări e așa de des întîlnită încît va trebui probabil înscrisă în Constituție la un moment dat.
La ora la care scriu textul ăsta, Cătălin Tolontan a publicat deja primele cinci părți ale investigației sale privind dezinfectantele din spitalele românești. Cu fiecare propoziție din ancheta respectivă se dezvăluie un spectacol odios al nepăsării, cinismului și complicității care, îmi permit să spun, au ucis probabil sute (dacă nu mii) de oameni, în ultimii zece ani. Citiți-l! Consumați-l pînă la capăt.
Dacă ar trebui să ne indignăm serios și fără compromisuri pe un singur subiect, dacă ar trebui să ne înfuriem o singură dată, atunci probabil ăsta ar fi momentul. Scuza că nu am știut nu mai există. Crima din nepăsare e tot crimă. Dar pentru ea vinovăția e colectivă. Indignați-vă! Indignați-vă cu rost! Și, măcar de data asta, nu renunțați!
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.