Independenţa Americii

11 mai 2016   PE CE LUME TRĂIM

Este, desigur, doar o coincidenţă. Dar nu este nimic mai provocator pentru comentatori decît coincidenţa. În 1776, cele treisprezece colonii britanice de peste Atlantic au rupt dependenţa de metropolă. Documentul redactat de Thomas Jefferson, adoptat în unanimitate într-un Congres Continental, proclamă ieşirea Statelor americane de sub puterea coroanei britanice cu care, de altfel, se aflau deja în război, şi naşterea unui nou stat, independent şi suveran. Declaraţia conţine, în cea mai mare parte a ei, motivaţiile acestei rupturi. Aceste motivaţii se aşază pe cîteva principii formulate atît de clar şi de charismatic în Declaraţie, încît au devenit principiile de zi cu zi, de atunci încoace, ale unei ţări care a ajuns, două secole mai tîrziu, cea mai mare putere a lumii şi liderul indiscutabil al democraţiilor. Mai mult, aceste principii sînt afirmate ca fiind universale, valabile în cazul oricărui om născut sub soare. Pasaje mai lungi sau mai scurte din Declaraţia de Independenţă a SUA au devenit motto-uri, iar faimosul drept fundamental, inalienabil al omului de a căuta fericirea este, cred, una dintre cele mai puternice afirmaţii făcute vreodată. Ce înseamnă acest drept, de fapt, rămîne  un mister frumos ca un vis paradiziac. De cel puţin un secol, mase de emigranţi din toată lumea merg spre Statele Unite, atraşi de acest drept, fie că ştiu să-l formuleze aşa ori nu. E ca un magnet care atrage cu o forţă formidabilă sufletul omenesc, indiferent de culoarea pielii în care sălăşluieşte. În anul în care se împlinesc 240 de ani de la adoptarea Declaraţiei de Independenţă, Statele Unite ale Americii se află într-un proces electoral care ar putea avea consecinţe importante. Ar putea însemna ruperea cu un anumit fel al Americii de a fi în lume. Dacă ruptura din 1776 a avut un efect benefic, nu prea putem fi siguri că ipotetica ruptură din 2016 ar putea avea acelaşi gen de efect.   

Divorţul Americii de Imperiul Britanic a fost, s-o spunem limpede, exclusiv politic. Afinităţile profunde dintre cele două state nu au dispărut niciodată şi le-au făcut ca, ime­diat după încheierea războiului din 1775-1783, să se regăsească într-o relaţie extrem de apropiată şi, cel puţin în secolul XX, să dezvolte una dintre cele mai profunde solidarităţi în faţa vicisitudinilor istoriei. Atunci, America nu a rupt-o cu Imperiul Britanic, ci cu statutul de colonie a acestuia. Aşa şi acum, nu mi-e teamă că America o va rupe cu lumea, asta ar fi imposibil, ci că o va rupe cu statutul ei de lider al lumii libere. În 1776, America a rupt-o cu statutul de colonie în temeiul Declaraţiei de Independenţă, dacă acum America o va rupe cu statutul de lider al lumii libere, o va face împotriva Declaraţiei de Independenţă. Să explic.

Statutul de lider mondial al Americii are, desigur, un solid temei economic înainte de orice. Însă responsabilităţile acestui leadership se inspiră direct din spiritul Declaraţiei de Independenţă. Nu discut acum calitatea, inevitabil diferită de la o epocă la alta, sau eficienţa acestui leadership – asta este o cu totul altă discuţie, extrem de pasionantă, de altfel. Impulsul american de asumare a leadership-ului mondial, însă, are, în latura sa idealistă, spiritul Declaraţiei. Abandonul leadership-ului ar însemna subminarea universalităţii principiilor Declaraţiei.

În alegerile din această toamnă, poate mai mult decît în cazul oricăror alegeri prezidenţiale americane de după Al Doilea Război Mondial, se va pune cert în discuţie relaţia Americii cu lumea. Aşa cum arată acum clasamentul alegerilor primare, americanii au de optat între Donald Trump şi Hillary Clinton. Ei reprezintă două moduri foarte diferite de înţelegere a rolului Americii în lume. În ceea ce o priveşte pe Hillary Clinton, cam ştim la ce să ne aşteptăm. Anii petrecuţi de ea în fruntea diplomaţiei americane au arătat-o ca pe un lider implicat, care înţelege bine responsabilitatea Americii în ordinea globală, care ştie  rostul forţei, dar şi rostul diplomaţiei. În ceea ce-l priveşte pe Donald Trump, deocamdată avem doar declaraţiile sale, din care se înţelege limpede că este un om de afaceri, dedicat negocierilor pragmatice, adept al principiului negustoresc do ut des, însă nu pentru a găsi un echilibru, ci pentru a cîştiga întotdeauna. Disponibilitatea lui către Rusia, care îngrijorează pe unii dintre compatrioţii mei, nu este, în sine, ceva nou. Chiar şi Barack Obama a început prin a decreta o resetare completă a relaţiilor cu Rusia, sperînd într-o cooperare mai strînsă. S-a convins în cîţiva ani, însă, că nu prea merge şi s-a întors la vechile reguli ale echilibrului geostrategic, adică acolo de unde Rusia nu a plecat niciodată. Obama a simţit nevoia unei reapropieri de Rusia părîndu-i-se că predecesorul său a greşit tensionînd relaţiile bilaterale. Istoria, însă, ni-l arată şi pe George W. Bush extrem de deschis spre Rusia la începutul mandatului său prezidenţial. Rămîne antologică declaraţia naivă lui Bush Jr. după prima întîlnire cu Putin: „l-am privit în ochi şi am înţeles că este un om deschis, sincer, cu care pot fi prieten“. I-a luat ceva timp să vadă mai bine…

Aşadar, precedente sînt să putem crede că, dacă Trump ajunge în Biroul Oval, după o perioadă de deschidere către Rusia,  va înţelege cît de periculos este pentru America orice negoţ strategic cu aceasta. Donald Trump, însă, nu este politician, precum Bush Jr. sau Obama. În numele profitului, el este mult mai flexibil cu principiile. Iar îngrijorarea multora, de fapt, de aici vine.

Preşedintele Statelor Unite este ales de americani după criterii care vizează, mai degrabă, viaţa lor şi ţara lor. Obligaţiile internaţionale, juridic consfinţite ori morale, ale Statelor Unite nu sînt obligaţii ale fiecărui cetăţean american, ci ale statului american. Nu ştiu cît de importante sînt analizele şi aşteptările internaţionale pentru urechile alegătorilor americani. Cel mai probabil, nu sînt nici măcar auzite. Dar nu e mai puţin adevărat că figura preşedintelui american, valorile lui, viziunea lui, temperamentul lui influenţează viaţa multor milioane de neamericani, care trăiesc peste tot în lume. Cît de mult simte Donald Trump această legătură cu lumea? Iată întrebarea.

Mai multe