Încornorat

Ar merita să fie consemnate – într-o eventuală istorie culturală a insultelor românești – nu numai formele de agresare preferate de vorbitori, ci și absențele, pe care le putem observa prin comparație cu inventarul injuriilor tipice din alte limbi. În română, de exemplu, nu regăsim o insultă foarte cunoscută și cu un grad mare de violență în tradiția mai multor limbi și culturi romanice: cea care caracterizează batjocoritor bărbatul înșelat de soție. Termenul emblematic pentru acest tipar este italienescul cornuto – „încornorat” –, care are corespondente în franceză (cornu și cornard, mai puțin frecvente totuși decît cocu), spaniolă și portugheză (cornudo) etc. În franceză există mai multe expresii referitoare la înșelare care includ coarnele (avoir des cornes, porter des cornes etc.). Despre modul în care coarnele au devenit simbol al trădării conjugale circulă mai multe explicații nu tocmai convingătoare (legate de legenda Minotaurului sau de abuzuri ale unui împărat bizantin); în Trésor de la langue française informatisé se sugerează o valoare mai generală a acestora, de „atribut simbolic (...) exprimînd deriziunea, rușinea”.

În română, cuvîntul cornut nu are sensuri figurate, iar încornorat a căpătat destul de tîrziu, prin imitație, înțelesul „(bărbat) înșelat în căsnicie”. În dicționarul academic (Dicționarul limbii române, DA, tomul II, partea I, 1934), sensul „a-și înșela (bărbatul sau nevasta)” al verbului a încornora este prezentat ca „modern, după franceză”.

În româna mai veche adjectivul încornorat avea înțelesul pur denotativ, „cu coarne”, cu referire la animale („hiară încornorată”, la Anton Pann), dar dezvoltase și alte sensuri, deloc legate de trădare. Adjectivul substantivat – Încornoratul – este în limbajul popular una dintre denumirile eufemistice ale dracului. Verbul a încornora însemna mai ales „a exagera, a înflori”, ca într-un exemplu din Anton Pann: „încornorează țînțarul, de ți-l face cît armăsarul” (Povestea vorbei). Adjectivul participial încornorat și expresia echivalentă cu coarne aveau astfel și sensul „mincinos, exagerat, bizar” (DA), expresia a o face prea încornorată (I. Zanne, Proverbele românilor, IX) însemnînd „a spune ceva de necrezut”. Cu coarne sau încornorat creează o imagine a amplificării, fiind oarecum asemănătoare expresiei actuale cu crengi (în urît cu crengi).

Sensul nou al lui încornorat apare, prin imitație, în secolul al XIX-lea. În dicționarul latinizant al lui Laurian și Massim (volumul I, 1871), la cuvîntul corn există și explicația „simbol al dezonoarei unui bărbat înșelat de muierea sa și, în genere, de orice dezonoare: a pune coarne cuiva”, iar cornurare, încornurare sau încornorare sînt glosate „a pune coarne bărbatului”. A pune coarne, a încornora și încornorat erau deja expresii și cuvinte frecvente în presa umoristică din jurul anului 1900. Insulta modernă, preluată pe cale cultă, nu pare totuși excesiv de violentă. În revista Furnica din septembrie 1907 (nr. 159) era publicat, de exemplu, Marșul încornoraților, „cuplete cîntate pe aria La Marche des cocus”: „Ah, încornoratu-i demn, / E drăguț, este solemn, / Umblă țanțoș și-nțepat  / Mîndrul  cap încornorat”; „Să protejăm prin legi încornorații, / Să-i dispensăm de soacre, creditori, / Să îi scutim să poarte decorații, / Să fie-aleși pe viață senatori” etc.

Absența unor insulte de tipul încornorat din inventarul tradițional al limbii române ar sugera existența unui sistem de norme mai permisiv, în care autoritatea masculină și onoarea ca valoare esențială să nu fi fost atît de puternic marcate. Nu e greu să găsim indicii în acest sens în culegerile de proverbe. În volumul VIII (apărut în 1900) din Proverbele românilor a lui Iuliu Zanne, în care sînt reproduse Povățuirile lui Iordache Golescu, există destule exemple de relativă toleranță în domeniul trădării, lipsite de invocarea vreunui cod rigid al onoarei masculine pierdute: „Bărbatul dă muiere mai lesne să înșală, dăcît muierea dă bărbat”; „Mai lesne un bărbat poate păzi credința sa către nevasta sa, decît nevasta către bărbatul său”; „Cîte știe satul, nu știe bărbatul”; „Muierea multe face, și bărbatul vede și tace” etc. E drept, proverbele conțin aproape întotdeauna evaluări și recomandări dintre cele mai variate, adesea contradictorii, astfel încît cu argumentul „înțelepciunii populare” se poate susține orice ipoteză.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).